Conspiraţionisme
● Muse, Drones, Warnes Bros., 2015.
Din reputaţia de trupă prog-rock a trio-ului britanic Muse a mai rămas, pe noul album intitiulat
, doar afinitatea pentru teme conspiraţionist-distopice care a ajutat genul în anii ’60 să se desprindă de rock’n’roll-ul problemelor triviale, al zbînţuielilor şi al vulgului. O deosebire faţă de viziunile futurist-SF ale unor Rush ori Pink Floyd ar fi că Muse vorbesc aici nemijlocit despre îngrijorări de imediată actualitate pe care nici măcar nu mai e nevoie să le decodezi prin filtrele metaforei şi alegoriei. Ţine într-un fel de strategia dintotdeauna a grupului de a fi direcţi, chiar şi cînd încercau să fie sofisticaţi, însă de data asta au redus conceptul liric sub nivelul limbajului publicitar.
Critica se arată în consens iritată de lipsa de meta-subtilitate a poveştii de pe
, cerinţă pare-se obligatorie în rock-ul post-
. Chiar şi lăsînd deoparte astfel de pretenţii, lirica albumului lasă impresia că a rămas cum a ieşit la prima mînă, scrisă pe mîneca unei cămăşi ca reacţie la ştirile din vreun ziar distribuit gratuit într-un mijloc de transport în comun. De parcă ar fi vorba de
-ul vreunui joc video de strategie, pe acest album Muse deplîng înlocuirea războaielor om-la-om cu cele strategice bazate pe unităţi telecomandate (drone). E o sărăcie empatică, zice artistul, în imposibilitatea de a-ţi mai omorî inamicul cu propria mînă. Tema a fost relevantă şi în trecut, cînd arma de foc înlocuia paloşul şi îmbunătăţea productivitatea războiului, sărăcind totodată impactul emoţional al violenţei. De pe fundul acestei gropi de potenţial empatic, Muse încearcă să stoarcă emoţie din piatră seacă cu cîteva piese chiar mai bombastice decît de obicei. Pe ultima piesă, care dă titlul albumului, se recurge la soluţia extremă de a exprima vocea poporului printr-un cor a capella de clone ale vocii liderului trupei, Matthew Bellamy.
Miza muzicală rămîn armoniile de chitară floydiene texturate imprevizibil cu influenţe Tom Morello (Rage Against the Machine). Îmbinate cu sensibilitatea „din alt film“ a vocii lui Bellamy, rezultă numeroase momente cu cîrlig puternic, dar şi momente care vor declanşa senzaţii de
relativ la albumele precedente. Una din strategiile recurente ale grupului a fost să încerce, cel mai adesea cu succes, să lase impresia că are mai mult de trei membri, adică opusul austerităţii minimaliste încurajate de recentul
post-punk. Cu noul album, Muse se aliniază strategic cerinţelor de simplificare, însă ar fi avut enorm de cîştigat dacă Bellamy ar fi virat spre death-metal, scat-jazz sau orice altă tehnică aptă să garanteze că versurile nu se pot discerne. Stridenţa cu care acestea invadează iritant experienţa ascultătorului necesită numeroase audiţii în vederea atenuării şocului. Finalul albumului e ceva mai
, dar şi exacerbat, ducînd prestaţia periculos de aproape de musical.
Pentru credibilitate, conspiraţionismul poveştii din
are în centru un discurs al lui JFK în care acesta vorbea despre interesul ocult care „relies primarily on infiltration instead invasion, on subversion instead of election“. Ţinînd cont de mersul istoriei, e unul din exemplele care dau legitimitate simţămîntului conspiraţionist – cazul se prezintă drept executarea disperată a unui politician entuziast cu gura prea largă. Discursul seamănă pe undeva şi cu ameninţările voalate pe care le practica fostul nostru preşedinte în momente de presiune politică, aşa că sper să aud într-o bună zi şi un album prog-rock românesc distopic construit în jurul temelor lansate de Traian Băsescu. Personajul principal din
, bunăoară, e un ofiţer acoperit care îşi autoanalizează liric relaţia pe care o are cu libertatea, pe de o parte, şi cu obligaţiile faţă de patrie, de cealaltă parte. Nu voi da mai departe spoilere, chiar dacă mersul poveştii are predictibilitatea unui blockbuster Marvel Comics.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
