RatB, staţia următoare
● Robin and the Backstabbers, Arhanghel’sk, Fonogram Records, 2015.
Robin and the Backstabbers e proiectul care a pus cruce noului val indie local, cel apărut în perioada 2005-2007, într-o oarecare sincronicitate cu newnew-ismele şi postpost-ismele explodate în muzica acelui nu foarte îndepărtat moment. Apărută în 2010, condusă de Andrei „Robin“ Proca şi împinsă în faţă de un post de radio, Guerrilla, care încă mai avea la vremea aceea posibilitatea de a face valuri prin lumile alternative, formaţia bifa cu destul succes la sfîrşitul lui 2012 un prim album, Bacovia Overdrive vol. 1: Stalingrad, anunţat ca fiind prima parte a unei trilogii ce avea să continue cu discurile Arhanghel’sk şi Vladivostok. Împărţită între apetenţa liderului ei pentru o scriitură pop decentă şi o prezenţă live inconsistentă, RatB a devenit într-un timp destul de scurt numele care a reuşit să adune în propriul siaj o armată de adoratori, agregînd, alături de Les Elephants Bizarres, resturile scenei muzicale de care vorbeam mai devreme.
Arhanghel’sk, episodul al doilea din discografia RatB, apărut la începutul lui mai, e un upgrade. E momentul cînd Proca devine cantautor (sau singer-songwriter, dacă vreţi originalul), trupa din spate avînd (doar) rolul de a-l acompania. Discul e unul de autor în mai mare măsură decît nehotărîtul BOv1: Stalingrad. Mai coeziv şi mai interesant muzical decît primul măcar din perspectiva anumitor referinţe, noul LP curge lent, grav, apetisant, indigest şi frivol, actînd straniu între ruinele confuzei scene indie locale. Sînt şi momente în care vocea nu cuplează cu muzica – e, într-un fel, simptomatic pentru RatB –, dar asta îi livrează, de fapt, un compliment lui Robin: tonul uscat şi amar, cu care îşi înghite ultimele litere ale propriilor cuvinte, decupează paradoxal de nonşalant în instrumentaţia indecisă a muzicii acestei trupe.
Proca îşi arată de multe ori muşchii: ştie să scrie pop din perspectiva unui orfan al naţiunii alternative, jucînd cu destul talent teatrul mizantropiei şi al deznădejdii chiar şi atunci cînd nu are nimic de spus. Astăzi e îmbrăcat în negru, poartă melon, mănuşi din piele, bocanci şi cîntă „Foaie verde, noapte de beţie / Urlă luna neagră, urlă la cîmpie…“ ca un haiduc rătăcit în el însuşi. E un „fabricant de emoţie“, ca lăutarii din textele antropologului Victor Alexandru Stoichiţă – poate nu întîmplător pe albumul anterior se strecura o piesă a Azurului, „Cînd te-am cunoscut, Cristina“. Are charismă pictată în tuşele poetului neînţeles de nimeni, vrea să fie luat în serios deşi se transformă din cînd în cînd în propria caricatură. Videoclipul lead single-ului care dă numele LP-ului, o miniatură acustică brodată cu o chitară şi un text criptat, e o fotografie în care trăieşte ceva din desuetudinea erei metaforice a filmului românesc şi parte din muzica acestei formaţii. E tragedie, e comedie, e parodie în imaginea asta prăfuită. E ce înseamnă Robin and the Backstabbers – şi e, totodată, momentul de graţie RatB – atunci cînd Andrei „Robin“ Proca reuşeşte să nu se înjunghie singur pe la spate.
Acest al doilea album a fost lansat pe 8 mai 2015 printr-un concert întîmplat la Halele Carol din Bucureşti. Robin and the Backstabers vor putea fi văzuţi live între 5 şi 7 iunie, la Festivalul Femei pe Mătăsari, şi la Padina Fest, care se va desfăşura între 23 şi 26 iulie.
Paul Breazu este jurnalist.
