După (aproape) 20 de ani
● Faith No More, Sol Invictus, Ipecac Records, 2015.
După cazurile (aici recenzate) Dead Can Dance sau Black Sabbath, seria cvasi-resuscitărilor de trupe rock legendare continuă cu acest
iepurele scos din joben după aproape 20 de ani de absenţă de către californienii Faith No More. Nu mi-e clar cît din moda asta e ideea trupelor (unele divorţaseră zgomotos declamînd un prohod definitiv) şi cît e o strategie recurentă a industriei de a convinge astfel de grupuri care au marcat irevocabil istoria muzicală să-şi exploateze statutul mitologic printr-o a doua scoborîre. În cazul de faţă nici măcar nu e o afirmaţie ironică – turneul de reformare Faith No More a purtat titlul
, iar
e porecla uneia din zeităţile-pivot din mitologia religioasă romană. E mai puţin clar de ce între turneu şi album am avut, iată, mai bine de un cincinal în care liderul grupului, Mike Patton, mai anunţase o destrămare.
Partea pozitivă e că avem un album ce reuneşte cu adevărat grupul, cu participarea întregii echipe de pe vechiul, memorabilul şi orgolios intitulatul
În numeroase situaţii similare, inclusiv cele sus-menţionate, reuniunea e doar parţială, iar resuscitarea cam formală, legată ceremonial de ideea unui album/turneu final. Sînt tentat să sper că aici avem de-a face cu un nou debut, avînd în vedere debitul compoziţional şi hiperactivitatea proverbială a lui Mike Patton, care în timpul absenţei Faith No More n-a lăsat un an să treacă fără să înregistreze ceva nou sau să înfiinţeze o trupă nouă. Casa de discuri Ipecac, principalul proiect post-FNM al lui Patton, funcţionează de acum singură şi produce rock de avangardă pe bandă rulantă. Nici ceilalţi membri nu par să aibă ceva mai bun de făcut acum, la ani buni după
cu guşe şi început de cărunţenie, aşa că albumul de faţă ar putea fi începutul unui comod proiect de pensionare, prin urmare faptul că nu e tocmai un material spectaculos nu îl descalifică drept dezamăgire. Materialele de rejuvenare rock sînt, de altfel, rareori spectaculoase – nici măcar Sabbath n-a încîntat decît pe nostalgici –, din fericire în număr suficient de mare.
Desigur, se poate comenta că o legendă de 35 de ani nu e la fel de legendă ca una de 50, însă pe măsură ce distanţa dintre
şi momentul prezent devine mai mare decît distanţa dintre
şi albumele gloriei Black Sabbath distincţia se atenuează (prin analogie, e irelevant azi că Iliada a apărut la mai bine de un mileniu de povestea lui Ghilgameş). Mai mult, influenţa celor de la Faith No More e mai uşor perceptibilă. Epigonii
-ului sabbathian au rămas obscuri prin underground, iar tineretul n-a prea înţeles ce se întîmpla pe albumul intitulat
. În schimb, timpurile rock abia acum încep să recupereze decalajul faţă de avangarda stabilită la începutul anilor ’90 de grupul lui Patton, iar topurile sînt pline azi de diverse sortimente de
tributare californienilor (după ce în perioada post-
fuseseră pline de nu-metal la fel de derivativ). Factori importanţi în acest sens au fost şi influenţa exercitată prin casa de discuri a lui Mike Patton şi colaborările sale transdisciplinare (de la jazz cu John Zorn, la hip-hop cu The X-Ecutioners, ori canţonete italiene). De dragul argumentului nu insist pe faptul că FNM au un popular
după Sabbath, şi nu invers (orice trupă metal are un
mai mult sau mai puţin voluntar după Sabbath).
Cu alte cuvinte, chiar în absenţa hit-urilor memorabile de altădată (single-ul „Motherfucker“ e o glumă),
are mai multe şanse să se conecteze la noile generaţii de rockeri decît au avut alte materiale cu statut similar. Lăsat să meargă o vreme în surdină, albumul creşte simţitor devenind fredonabil, iar în concert e prezentat cu elocvenţă, nu ca umplutură între piesele clasice. Nu e
dar nu va rămîne în istorie nici drept albumul irelevant al trupei.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
