Pian vs banjo
● Chick Corea & Béla Fleck, Two, Concord Jazz, 2015.
Béla Fleck şi Chick Corea se numără printre artiştii pe care cronicarii muzicali îi recenzează cu strîngere de inimă şi îi expediază prin elogii generice, fiind muzicieni ai căror fani dezvoltă un devotament fanatic. Corea e campion al Premiilor Grammy (peste 60 de nominalizări), iar Fleck, deşi cîntă la unul din cele mai prost văzute instrumente în jazz, banjo-ul, e muzicianul nominalizat la cea mai largă gamă de categorii: country, jazz, muzică clasică, folk, pop – și e doar jumătate din listă. Perceput drept un soi de ukulele, banjo-ul e asociat în mod nefast cu artiştii itineranţi de la margine de drum ori cu muzica country (sortimentul mai ţărănesc numit bluegrass). Ignoranţa generalizată în jurul banjo-ului i‑a oferit lui Fleck o nişă în care a putut evolua fără concurenţă, ajungînd cu repeziciune un soi de rege al instrumentului. Dînd totodată dovadă de tenacitate interdisciplinară, acesta a avut contribuţii fundamentale la hibridizarea country-jazz, la reunificarea a două genuri muzicale ieşite din popor, dintre care însă jazz‑ul s‑a desprins ca avînd o ţinută mai înaltă, evitînd să se mai uite înapoi de unde a venit, în timp ce country-ul a rămas într-un con de umbră.
Dublul disc intitulat Two sintetizează istoria de colaborări live între cei doi, un format ce îi prieşte de minune lui Corea cînd se însoţeşte cu un artist debordînd de imaginaţie. Cele mai atractive momente ale acestui duet pian-banjo sînt cele în care instrumentiştii îşi imită reciproc instrumentele – cînd Fleck palpează corzile banjo-ului pentru partituri pianistice, ori cînd Corea îşi chinuie pianul cu o ţopăială country. Luate separat, ambele tentative sună forţat, însă acompaniamentul reciproc face ca distincţiile să se topească într-un melanj bine închegat. Tot interesantă, dar cu valoare mai mult acrobatică decît spirituală, este şi capacitatea celor doi de a-şi urma reciproc improvizaţiile, fugărindu-se unul pe altul prin şabloane ale diferitelor genuri cu care şi-au încercat mîna de-a lungul vremii. Personal, găsesc că materialul alocă un spaţiu excesiv improvizaţiei în detrimentul compoziţiei planificate, duetul pian-banjo oferind un teren oarecum virgin, cu oportunităţi neexplorate care, în condiții de improvizaţie, pot fi cel mult intuite.
Între rockeri există o zicală, că orice piesă rock neinspirată poate fi salvată prin includerea unui banjo. Albumul de faţă transpune acest principiu în jazz, doar că cel salvat e Chick Corea şi improvizaţiile sale pianistice abuzive. Corea rămîne totuși cel care ştie să ţină un duet laolaltă, dîndu-i cheag atunci cînd Fleck tinde să transforme materialul în album solo. Cuplul reuşeşte să scoată minuni dintr-un instrument cu proastă reputaţie, în general ocolit în genurile muzicale sofisticate, şi sper ca proiectul să se dezvolte dincolo de statutul de ciudăţenie live.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
