De nădejde pentru dezamăgiţi
● Drenge, Undertow, ADA, 2015.
Pînă în anii ’90 s-a testat în rock suficienţa formatului de trio, iar în anii recenţi s-a trecut la nivelul următor, cu un veritabil val de trupe-duet – de la pionieri ca The White Stripes şi The Black Keys la nume noi ca Royal Blood, Shovels & Rope ori aceşti Drenge, aflaţi, cu
, abia la al doilea album. O fi muzica rock mai uşor de făcut decît pe vremuri, or fi muzicienii mai precoce, mai competenţi, mai multi-instrumentişti. Desigur, duo-uri cu ambiţii rock există de mult – pînă şi Modern Talking s-ar califica aici pînă la un punct, ori măcar Eurythmics şi Roxette. Grupurile respective n-au sunat însă niciodată cu plinătatea sound-ului rock, au fost în mod prea evident constituite din cîte doi cîntăreţi ţinîndu-şi mutual isonul şi umplînd golurile cu sintetizatoare. În schimb, cu proaspeţii Royal Blood ori Drenge avem o cu totul altă generaţie de trupe duo-rock, un mod mai eficient de a construi sound rock din elemente simple, puse cap la cap în moduri ingenioase, care le fac să pară sofisticate. Unul din ingredientele-cheie este distorsiunea murdară a grunge-ului care i-a făcut la vremea lor şi pe Nirvana să pară mai mulţi decît erau. Supraproducţia în studio (dificil de reprodus live, unde adesea contribuie cîte un instrumentist suporter) este o altă metodă larg îmbrăţişată şi cu rezultate confirmate. Avem, în sfîrşit, metode de a face rock economic, de austeritate, care prezintă însă toţi parametrii nutriţionali ai genului la nivel acceptabil. În plus, din echipe mici sînt şanse să iasă concepte coezive, focalizate, mai ales în cazul Drenge – cuplu alcătuit din doi fraţi englezi răniţi în dragoste, ce îşi zic Eoin (voce şi chitară) şi Rory Loveless (voce şi tobe).
Preluînd atitudinea de punk familist de la The White Stripes, dar şi un suflu blues rock de la The Black Keys (de dinainte să-şi piardă suflul), fraţii Loveless se anunţă drept revelaţia grunge a anilor imediat următori. Fără ingredientele hardcore ori country care se mai strecoară în aluatul duetelor rock americane (sus-pomenite), Drenge sînt insistenţi în a suna foarte britanic, propunînd un punk garajist pe două voci neobişnuit de armonios, lipsit de gălăgia spartă inerentă genului, destul de întunecat şi pesimist în teme lirice. Necazurile de la care probabil şi-au şi tras porecla fraţii Loveless (mă îndoiesc că ăsta le e numele de familie) sînt transpuse într-o supărare răspicat-fredonabilă şi menţin problematica grupului într-o zonă lirică destul de primitivă în comparaţie cu contextul abstracto-sarcastico-ironic în care se scaldă de cîţiva ani scena indie-rock. La Drenge avem piese despre cum e să aştepţi în frig („Standing in the Cold“), despre iubite care au întors spatele („Side by Side“), ori şi-au pierdut minţile („Never Awake“), ori pur şi simplu au devenit de nerecunoscut („Have You Forgotten My Name?“). Piesa „Favourite Son“ conţine nucleul tematic şi mostrele lirice cele mai reprezentative: „I wanna be hugged and I wanna be kissed / I don’t wanna be fucked, I just wanna be his“. E un pas înainte şi un progres în asertivitate emoţională faţă de albumul de debut („I don’t give a fuck about people in love / They don’t piss me off, they just make me give up“). De undeva din spatele unor refrene ce pot fi caracterizate englezeşte drept cocky răzbat şi unele idei împrumutate de la concitadinii Arctic Monkeys ori de la Queens of the Stone Age.
Nu ştiu ce mai ascultă în zilele noastre adolescenţii dezamăgiţi în dragoste care refuză totuşi refugiul manelelor şi al baladelor hiperglicemice. Pe vremea mea se ascultau Nirvana, Cranberries şi, dacă era nasol de tot, My Dying Bride. În 2015, pentru astfel de ocazii avem în Drenge o trupă de nădejde, care ar trebui să intre în programul multor baluri de majorat în anii ce urmează, măcar mai pe final, cînd rămîn doar rockerii şi mai au şi ei şansa să umble la playlist.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
