După pofta inimii

● The Stanley Clarke Band, Up, Mack Avenue Records, 2014.  

Sînt în general iritat de uşurinţa cu care fanul jazz ataşează epitetul „legendar“ în dreptul oricărui nume (în special ale celor care ajung să ne viziteze). În cazul basistului Stanley Clarke însă, avem o reputaţie ce intimidează orice tentativă de a căuta nod în papură. Devine astfel irelevant faptul că albumul său cel mai recent,

, e mai degrabă inerţial decît unul de explorare – avem aici o continuare a seriei de interludii instrumentale „Bass Folk Song“, unele referinţe la cariera artistului în sectorul muzicii de film, într-un mix eterogen cu numeroşi invitaţi, cu piese închinate amicilor şi personajelor influente pentru cariera basistului (Batman – vezi piesa „Gotham City“, Charlie Mingus, răposatul colaborator George Duke, Chick Corea – prezent într-un duet live pe ultima piesă). Avem şi piese familiste dedicate fiicei/soţiei, sugerînd natura încropită din sentimentalisme a acestui material, în comparaţie cu albumele precedente (cazul premiatului cu Grammy de acum patru ani). Stilistic, avem o prezenţă mai pregnantă a basului electric în detrimentul celui acustic. 

Totuşi, în cazul unui artist de talia lui Clarke, inerţia şi rutina depăşesc în inovaţie şi ingeniozitate ceea ce la alţii se prezintă drept ambiţii exploratorii. Avangardismul la Stanley Clarke e de o altă factură decît ce sîntem obişnuiţi să încadrăm în această etichetă, cu referire la jazz-ul european care regîndeşte arhitectura sonoră a unei piese de sus pînă jos. Nu avem de-a face aici cu ingineria sinestezică a scandinavilor, şi nici cu un

lăsat să se rostogolească în sonograme imprevizibile. Avem chiar unele caracteristici bătrîneşti, de jazz geriatric american clădit pe structuri funk-latino, oarecum inevitabile de la un punct încolo al unei cariere de largă vizibilitate, încă preocupată să lege prietenii cu noi ascultători. Nu în structura ori textura pieselor stă inovaţia lui Clarke, ci în individualitatea instrumentului care i-a adus celebritatea şi în felul în care instrumentul îşi locuieşte spaţiul rezervat în nişte piese adesea destul de conformiste. Se pot trasa unele asemănări cu un alt jazzer de ritm pomenit aici, Jack DeJohnette – în ultima vreme şi acesta îşi poziţionează instrumentul într-un cadru latino-călduros care se amenajează cu afecţiune în jurul său, asigurînd accesibilitate pentru ascultătorul de ocazie, dar lăsînd totodată protagonistul să-şi facă de cap. 

Pe noul album, grupul lui Stanley Clarke se poziţionează pe astfel de coordonate latino-tropicale în care ritmul e predominant construit prin percuţie, iar basul plesnit-funk e subordonat acesteia. Ajutoarele lui Clarke pe acest album sînt numele cu care acesta a împărţit Grammy-ul albumului precedent – clăparul ucrainean Ruslan Sirota şi toboşarul Ronald Bruner Jr., cărora li se adaugă un alai de invitaţi şi instrumentişti mari – o să-i pomenesc doar pe Paul Jackson Jr., Chick Corea, Stewart Copeland (ex-Police) şi Harlem String Quartet. 

Geniul lui Clarke stă în felul în care basistul subminează structurile latino flirtînd cu rock-ul progresiv, cu

, cu sincope avangardiste ori cu muzica clasică, fără a trage însă ansamblul instrumental după el. În timp ce acompaniamentul său se ancorează în familiaritate, cu numeroase porţiuni dansabile/fredonabile, Stanley Clarke intră şi iese din piese după pofta inimii, însoţindu-şi colegii de pe o altă bandă de circulaţie – basul său pare adesea să comenteze la adresa celorlalte instrumente participante, iar vocea folosită sporadic pare să-i fie instrument de acompaniament. Să nu uităm că unul din albumele lui Clarke e intitulat

.

Stanley Clarke face parte din grupul vizionarilor (l-aş enumera în aceleaşi liste cu Miles Davis, de exemplu) care au întins mereu coarda în cele mai imprevizibile direcţii, subminînd mereu proverbiala disciplină deopotrivă tehnică şi ontologică a jazz-ului. Fără a aduce noutăţi,

rezumă cu succes jocul de idei cu care acest veteran şi-a lăsat urmele în istoria muzicii.  

Stanley Clarke Quartet vor concerta pe 11 iulie în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărîna. Mai multe la garana-jazz.ro. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.