Onest, dar ultimul
Scott Weiland and The Wildabouts, Blaster, Softdrive Records, 2015.
spunea Mary Forsberg, fosta soţie a lui Scott Weiland, cel care s-a alăturat recent colegilor de generaţie Kurt Cobain şi Layne Staley, cu care a împărtăşit un hobby fatal pentru droguri, tulburări de comportament bipolar şi un succes comercial semnificativ ca parte a mişcării grunge de la începutul anilor ’90, la care a pus umărul din postura de voce a grupului Stone Temple Pilots. Trupa lui Weiland a fost acel grup grunge care nu era din Seattle, iar ulterior s-a dovedit că nici măcar grunge nu era, dincolo de asocierea cu epoca şi unele elemente stilistice care s-au lipit circumstanţial în materialele de la începutul carierei.
Mişcarea grunge a fost o replică proletară, de propagandă a mizerabilismului şi apatiei post-Reagan în contrapondere la exuberanţa glam rock a anilor ’80. Spiritul lui Weiland a fost însă dintotdeauna captiv în ceea ce grunge-ul dispreţuia cel mai mult, astfel că asocierea sa cu genul a fost mai degrabă o formă de deghizare. Dovadă stau proiectele sale solo, conflictele intermitente cu compozitorii principali din Stone Temple Pilots (din care a fost concediat de două ori) şi faptul că acesta s-a simţit mai confortabil în postura de voce a celor de la Guns’n’Roses (sub numele Velvet Revolver, în timpul crizei de inspiraţie de 15 ani a lui Axl Rose). Personalitatea şi vocea lui Weiland au fost întotdeauna mai apropiate de Jim Morrison (cu ambiţii de David Bowie în a doua parte a carierei) decît de ale purtătorilor de cămăşi-flanelă în carouri şi bretoane neîngrijite. A şi urmat exemplul lui Morrison pînă la capăt, dar cu mai multe albume lăsate posterităţii.
Ultimul dintre acestea a fost scos împreună cu trupa de acompaniament The Wildabouts (care probabil nu va mai exista).
e, cred, cel mai reprezentativ şi mai onest material pe care apare numele lui Weiland. Promiscuitatea sexuală glorificată de generaţia cock rock a fost una din temele aproape prohibite de cvasi-asexuata generaţie grunge, cu excepţia lui Stone Temple Pilots, care au avut mai multe piese în respectiva direcţie decît tot restul generaţiei laolaltă. Cu The Wildabouts (în principiu un proiect solo), Weiland se bucură de frîu liber, atestîndu-şi apetenţa pentru glam inclusiv cu un cover după una din trupele reprezentative ale genului – T. Rex. Direcţia fusese urmată şi cu Velvet Revolver, dar acolo prezenţa unor personalităţi de talia lui Slash şi McKagan au dus la un rezultat mult mai dens instrumental, în timp ce aici miza principală e narcisismul lui Weiland canalizat prin tropii tradiţionali din glam rock. Pe alocuri piesele se apropie periculos de mult de teen-rock („Blue Eyes“, „Beach Pop“) şi îl surprind pe protagonist în încercarea de a se adresa unui public mai tînăr. Există şi recenzenţi care apreciază onestitatea a ceea ce oferă Weiland aici şi refuzul acestuia de a propune ceva care să concureze cu foştii colegi de la Stone Temple Pilots, care între timp îl înlocuiseră cu vocea oarecum incompatibilă de la Linkin Park.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
