Molcom & aristocrat

● Oregon, Family Tree, CAM Jazz, 2012.

Parcă mai mult decît în cazul altor genuri muzicale, istoria jazz-ului indică o orînduire poliamoroasă, o poveste a dragostei libertine şi pasionale, adesea în detrimentul perseverenţei şi proiectelor colaborative de lungă durată. Originile or fi stînd în vremurile în care muzicienii de jazz, lupi singuratici şi boemi, alergau între cîrciumi şi contracte temporare pentru consolidarea competitivă a unui nume propriu de care depindea pîinea de a doua zi. Toată lumea încearcă să cînte cu toată lumea, trupele sînt adesea nebalansate, cu lideri vanitoşi faţă de care acompaniatorii îndeplinesc funcţii de prestatori de servicii, parteneri temporari înlocuiţi ciclic la cîţiva ani, care la rîndul lor visează să devină lideri în propriile familii-comunităţi. Colaborările în jazz sînt rareori atît de democratice şi statornice precum la grupul Oregon. Deşi nu s-au sfiit de la cîteva aventuri extraconjugale, Oregon a rămas un grup coeziv, cu componenţă şi activitate constante de-a lungul a mai bine de 40 de ani (de o perseverenţă comparabilă, bunăoară, cu a trupei The Rolling Stones), solida căsnicie fiind afectată doar de bătrîneţe şi de vicisitudinile vieţii – pe albumul aniversar

lipseşte din formula originală doar percuţionistul Collin Walcott, de care grupul a fost văduvit prin deces în anii ’80. 

Denumit cu oarecare mîndrie provincială, Oregon este un grup venerabil de jazz american cu elemente exotice din sfera world music (cu precădere influenţa indiană ubicuă în epoca hippie). La origini s-a prezentat drept grup acustic, migrînd apoi spre lumea

, unde a lăsat urme deloc neglijabile în anii ’70, după care grupul s-a stabilizat stilistic în perimetrul jazz, influenţînd deopotrivă spaţiul american şi – pe parcursul unei vremelnice afilieri la ECM Records – pe cel european-eclectic. Nucleul jazz al grupului a fost pus la cale de doi multi-instrumentişti cu o vastă educaţie formală – cuplul Ralph Towner (chitară, pian, trompetă) şi Glen Moore (bas, pian, violină). Cei care au adus coloratura world music au fost Paul McCandless (instrumente lemnoase de suflat, îndeosebi flaut) şi Collin Walcott (sitar şi percuţii exotice, cîndva student al lui Ravi Shankar), ambii răpiţi din colectivul condus în anii ’70 de pionierul

şi

Paul Winter. În urma decesului, Walcott a fost înlocuit de vedeta indojazz Trilok Gurtu, iar ulterior, în formula prezentă pe albumul de faţă, de către mai puţin relevantul, dar promiţătorul baterist Mark Walker. 

Titlul

sugerează caracterul retrospectiv-genealogic a ceea ce va rămîne drept ultimul vlăstar artistic al cuplului Towner – Moore. Un album molcom şi aristocrat, cu un focus poziţionat mai degrabă pe nucleul jazz decît pe elementele

însă lipsit de elemente improvizaţionale intimidante. McCandless nu mai mizează pe armonii exotice ale instrumentelor de suflat, preferînd timbrul tradiţional al saxofonului (de care se apropie chiar şi cînd nu cîntă la saxofon). Dacă prima jumătate a materialului trădează lipsa de energie specifică vîrstei şi oarecare autoindulgenţă ce lasă impresia că membrii grupului vor să se simtă bine împreună înainte de orice, în partea a doua (în special piesa de titlu şi „Mirror Pond“) putem vorbi de muzică clasică în cel mai propriu sens al termenului, cu percuţia redusă la statutul de puls ambiental şi cîteva melodii memorabile de pian ocupînd prim-planul. Jazz-ul ludic revine în atenţie pe ultima piesă („Carnival Express“), de data asta într-o formă dansantă care lasă ascultătorul cu aceeaşi bună-dispoziţie pe care o transmit zîmbetele de pe copertă ale membrilor cvartetului. Din păcate, e o amăgitoare bună-dispoziţie şi mă tem că ne apropiem de sfîrşitul natural al unei democraţii creative care a făcut istorie. Basistul Glen Moore a abandonat grupul chiar în săptămîna în care scriu aceste rînduri.

Oregon vor concerta la Sala Radio din Bucureşti pe 21 aprilie. Detalii pe twinarts.ro.  

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.