Rejuvenare
● Iron Maiden, The Book of Souls, Parlophone, 2015.
Cu o densitate foarte mare de producţii ale trupelor metal cu tradiţie, 2015 se anunţă a fi cel mai fructuos an, din 1995 încoace, pentru muzica de gen. Dacă boom-ul de acum douăzeci de ani i-a prins pe Iron Maiden în plin divorţ şi criză creativă, de data aceasta britanicii ocupă o poziţie vizibilă pe val, cu un album ce poate, în sfîrşit, să concureze în preferinţele fanilor cu materialele din perioada de glorie a trupei.
Iron Maiden au avut înţelepciunea de a înţelege că nu pot supravieţui pierderii unei voci ce devenise imaginea trupei într-o măsură chiar mai mare decît mascota Eddie. De cealaltă parte, exuberanţa charismatică a vocalului Bruce Dickinson avea nevoie de anvergura epică cu care Maiden reuşeau cîndva să umple stadioane în lipsă de sprijin mass-media. Sînt, în istoria rock-ului de orice fel, puţine trupe atît de indie, care să-şi fi dobîndit autosuficienţa printr-o perseverenţă muncitorească.
Particularităţile stilistice date de modul în care Steve Harris îşi foloseşte basul (pe post de chitară ritmică) au detaşat grupul de restul generaţiei heavy-metal optzeciste, scoţînd Marea Britanie din confuza epocă punk. Personalitatea dinamică a lui Dickinson, care la un moment dat era peste tot – regizor de film, prezentator TV, scriitor, pilot de aviaţie şi berar –, a avut un rol esenţial în a propulsa trupa în
-ul rock.
Legat de
nu pot să fac comparaţii directe cu precedentul disc Iron Maiden deoarece, la un moment dat, am decis că trupa intrase în rîndul celor care pot fi urmărite din două în două albume fără a se pierde mare lucru. Asta ţine de redundanţa ce vine în mod inerent cu vîrsta şi productivitatea, cu cei patruzeci de ani de activitate lipsită de sincope – nici măcar divorţul temporar de vocea lui Dickinson şi chitara lui Adrian Smith nu le-a încetinit producţia de albume.
Pauza de cinci ani ce a precedat noul material este cea mai lungă din istoria grupului, înţelept exploatată pentru o rafinare superioară a pieselor, inclusiv realizarea unor epopei cu ambiţii prog-rock şi cu durate de peste zece minute („Empire of the Clouds“ se apropie chiar de douăzeci de minute, fiind cea mai lungă piesă din portofoliul Iron Maiden). De fapt, avem de-a face cu un dublu disc (triplu pe vinil) ce lasă impresia că trupa a aşteptat pînă să poată grupa două albume în unul, obligîndu-şi publicul să nu mai sară peste materialele cu număr impar. Se pare că Bruce Dickinson a renunţat la un nou album solo pentru a extinde cuprinsul acestui material spre beneficiul unei mai largi diversităţi în sound, rezultatul fiind un
ce alternează eficace bombasticul, epicul şi melancolicul.
În consecinţă, toţi membrii au aici spaţiul şi oportunitatea de a străluci, răspunzînd celor care considerau că pentru heavy-metal sînt cam mulţi chitarişti în acelaşi grup. Avem piese melodioase ce trimit la perioada solo a lui Dickinson („The Man of Sorrows“ îşi preia chiar titlul de acolo), avem imnuri de stadion cu refrene insistente („If Eternity Should Fail“), avem heavy-metal sacadat şi încărcat de obsesiile lui Steve Harris pentru jocuri video (single-ul „Speed of Light“, alegere cam nereprezentativă, dar
avem trimiteri la albumele vechi ale trupei (piesa „The Book of Souls“ se leagă tematic de „Powerslave“, iar epopeea „Empire of the Clouds“ a fost scrisă cu „Rime of the Ancient Mariner“ în minte), avem şi un tribut adus răposatului Robin Williams („Tears of a Clown“). Al doilea disc e ceva mai siropos şi
, în timp ce primul e gîndit pentru
frenetic.
Inspirîndu-i şi pe colegii de generaţie Judas Priest în procesul lor de rejuvenare, Iron Maiden au demonstrat că nu s-au reunit doar în scopuri ceremoniale (asemenea multor cazuri în ultimii ani) şi nici nu scot albume cu care să-şi anestezieze alunecarea graduală în irelevanţă. De la reformarea de acum cincisprezece ani au acumulat un portofoliu comparabil cu perioada de dinaintea crizei nouăzeciste, iar
este, fără îndoială, vîrful acestei a doua căsnicii.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
