Melancolie morocănoasă
● Fink, Hard Believer, Ninja Tune, 2014.
Fink e DJ-ul britanic Fin Greenall, convertit la un rock alternativ laconic, aerisit, ce aduce aminte, printre altele, de a doua parte a carierelor unor Beck, Coldplay ori Anathema, iar în momentele mai folk – de resemnarea unor clasici ai chitarei melancolice, precum Nick Drake. Poziţionarea grupului este destul de aproape de mainstream (colaborări cu Amy Winehouse, ceva muzică de film), dar încă nu chiar acolo, artistul fiind format în cluburile britanice indie ce gravitează în jurul moştenirii lăsate de The Smiths şi promovat de o casă de discuri considerată încă underground – Ninja Tunes (adăpost şi pentru Jaga Jazzist, dintre trupele recenzate în această rubrică). Lui Greenall i se mai alătură scriitorul Tim Thornton, în calitate de percuţionist/electronist, şi un anume Guy Whittaker la bass.
e al şaselea album al grupului şi îi prezintă pe Fink chiar mai departe de originile DJ-iste decît materialul precedent, cu elementele electronice diminuate în folosul unui sound alt-rock melancolic, cu piese diluate instrumental în tradiţia post-rock, dar încărcate emoţional cu tristeţea reticentă a vocii protagonistului. Melancolia morocănoasă a vocii contribuie la un sound organic, aproape analogic, ce mizează pe „imperfecţiuni“ precum urme de răguşeală matinală şi reverberaţii neprocesate ale ciupirii corzilor de chitară, pregnante în spaţiile largi ale unei muzici neaglomerate, stimulante emoţional mai mult decît intelectual ori senzorial. E genul de album în care liniştea/absenţa au o funcţie la fel de importantă ca sunetul/prezenţa, însă pe alocuri poate să pună la încercare răbdarea ascultătorului (cu precădere în a doua jumătate, mai leneşă, mai săracă în versuri şi idei).
Albumul va zgîndări sensibilităţile fanilor ultimelor albume Anathema, fiind interesant de observat cum Fink şi Anathema au ajuns la un sound similar pornind din origini diametral opuse – primii venind dinspre dance şi DJ music, ceilalţi dinspre doom metal via prog rock floydian. Probabil explicaţia stă într-un centru gravitaţional al spaţiului brit rock, precum şi în strategia oficială a resuscitărilor stilistice practicată în mediile indie. Similarităţile între cele două grupuri sînt mai pregnante acolo unde Fink prind puţină vlagă („Pilgrim“ pare preluată de pe A Fine Day to Exit), în timp ce fantoma bardului Nick Drake bîntuie piesele mai folk („Green and Blue“, „Truth Begins“). Elementele electronice dau puţină cadenţă pe post de percuţie („Two Days Later“) ori potenţează atmosfera pieselor mai hipnotice, ce apelează la trucuri post-rock pentru a menţine trează atenţia ascultătorului în condiţiile unei oarecare diluări a ideilor („Looking Too Closely“). O foarte subtilă briză de blues bate în deschiderea („Hard Believer“) şi închiderea („Keep Falling“) albumului, ceva mai bogate liric decît restul materialului.
Toate acestea converg în cel mai coerent album Fink de pînă acum, un material de maturitate şi totuşi prietenos, ce îmbină influenţe dinspre multiple feluri în care britanicii au înţeles să facă rock de ambianţă ori muzică de condus maşina pe vreme de iarnă. Lipsesc cu desăvîrşire momentele dansante sau de atitudine punk, direcţia albumului fiind mai degrabă sedativă. Din fericire, lipsesc şi tendinţele moderne de efeminare vocală, la mare căutare în spaţiul indie rock, asociate inexplicabil conceptului de melancolie. La bărbile lumbersexuale ale membrilor grupului ar fi fost absurdă o astfel de opţiune stilistică, dar s-au semnalat în istorie şi cazuri de trupe care au ales să exploateze astfel de contraste. Fink nu e totuşi Bon Iver şi se prezintă cu o sobrietate consistentă în imagine şi sound, şi consistentă cu tradiţia britanică a rock-ului atmosferic pînă, hăt, în spate, la Pink Floyd, asumîndu-şi influenţe puternice de la o serie de trepte intermediare aici menţionate.
Fink va concerta pe 4 februarie în clubul The Silver Church din Bucureşti (Calea Plevnei nr. 61).
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
