Zgomotul şi furia
● Lightning Bolt, Fantasy Empire, Thrill Jockey, 2015.
Rhode Island School of Design, una dintre cele mai importante universităţi de arte din lumea largă, înseamnă foarte mult pentru muzică. De la Talking Heads la Bloodpheasant, de la Les Savy Fav la A Place to Bury Strangers, de la Rubber Rodeo la Marissa Nadler, de la Arab on Radar la Yeasayer, de la Black Dice la Roz and the Rice Cakes, oameni trecuţi prin sălile de curs ale colegiului din Providence au ştampilat sound-ul american într-o manieră foarte particulară. Lightning Bolt, un alt nume esenţial desprins din portofoliul RISD, e un proiect apărut în 1994, format iniţial din Brian Chippendale (tobe), Brian Gibson (bas) şi Hisham Bharoocha (chitară/voce). Doi ani mai tîrziu, LB devenea duo, Bharoocha părăsind grupul pentru a inventa Black Dice. Chippendale prelua şi job-ul de vocalist, iar trupa semna cu Load Records, un label care a reuşit în timp să capitalizeze scena de noise/experimental din capitala statului Rhode Island. Casa din Providence le editează, între 1999 şi 2012, primele şase albume, opere care îi situează pe cei doi Brian în descendenţa curentului optzecist american de noise rock, locul în care nume precum John Cage, Jimi Hendrix şi The Velvet Underground au fost mereu pronunţate cu respect. Pe lîngă influenţele venite de la toţi acei
— Sonic Youth, The Butthole Surfers, Big Black, Pussy Galore — dezavuaţi de Majestatea Sa Robert Christgau, Lightning Bolt se hrănea şi de la ţîţa mai mult decît ofertantă a japanoise-ului, muzica unor proiecte precum Boredoms, Ruins, Omoide Hatoba germinînd idei preţioase în emisfera dreaptă a duo-ului Chippendale – Gibson. Deconstrucţie, atonalism, repetiţie, hedonism, agresivitate, ironie, groove, minimalism, primitivism sînt cuvintele-cheie care circumscriu universul acestui
născut în spaţiul dintre (post-)punk, no wave, industrial şi metal.
La începutul acestui an, Lightning Bolt a făcut două anunţuri importante. Primul dintre ele spunea că următorul album, numit Fantasy Empire, va apărea la unul dintre cele mai harnice şi influente label-uri din ultima vreme, Thrill Jockey Records. Cel de-al doilea aducea vestea că, pentru prima oară în istoria sa de 21 de ani, LB va înregistra integral albumul într-un studio digital profesionist. Pentru un grup care a jucat mereu cartea DIY şi a underground-ului, care a refuzat scena, preferînd să cînte în faţa ei, care şi-a conceput şi tras piesele în sala de repetiţii părea a fi începutul sfîrşitului. Între „Studioul păcăleşte muzica!“ „Uau, n-am realizat niciodată faptul că locul ăsta (studioul – n.r.) e construit în aşa fel încît să te ajute să faci ceva mişto!“ e, poate, şi distanţa dintre Load şi Thrill Jockey. Sau dintre Providence şi New York.
Provincia venea la începutul anului în centru. Şi o făcea cu stil, pentru că
e în primul rînd o lecţie de vrăjitorie sonică. Sound-ul Lightning Bolt e upgradat de instrumentarul de producţie din Machine With Magnets Studio, fără a fi văduvit complet de acea senzaţie pe care Chippendale şi Gibson au vrut mereu s-o ţină aproape de muzica lor: impresia că totul e înregistrat live, cu limitările şi cu avantajele livrate de această metodă: tare, intens, visceral, pervers. Sigur că totul are o claritate care trece dincolo de cele două piste ale unui DAT, sigur că LB nu mai sună atît de mîlos ca în trecut, sigur că
-smul manifest al celor doi şi-a pierdut cel puţin un dinte. Dar asta nu înseamnă că
nu e o capodoperă a noise rock-ului, aşa cum se vede el dintr-o sală de repetiţii din Providence, Rhode Island.
Paul Breazu este jurnalist.
