Disco-queer-melodramatic
● Marc Almond, The Velvet Trail, Cherry Red Records, 2015.
Urmînd exemplul unui eveniment la care am fost părtaş prin alte părţi, mi-am propus să organizez o rockotecă LGBT la Cluj, una la care să se poată asculta deopotrivă cele două subversive imnuri
ale Angliei începutului anilor ’80: „Tainted Love“ (Soft Cell) şi „Breaking the Law“ (Judas Priest). Ideea e însă întîmpinată cu un fel de dezgust de către ambele comunităţi vizate, sugerînd că anumite alchimii artistice nu se vor produce degrabă în părţile noastre.
De-a lungul a mai bine de 35 de ani de carieră, Marc Almond a cîntat alături de Current 93 şi cu Sex Gang Children, a făcut
-uri după Jacques Brel şi după romanţe ruseşti, a fost un idol al cabaretului gotic britanic, dar şi al discotecilor gay flamboaiante, avîndu-i la rîndul său drept idoli pe David Bowie şi pe Lou Reed. Un spaţiu de manevră care la noi e incomprehensibil şi o carieră încununată în acest an cu albumul
capodoperă pop ce alternează melodrama breliană cu piese disco virale încărcate de referinţe subtile la excentricităţi
, realizat în colaborare cu un anume Chris Bride (compozitor pentru Beyoncé şi Lana del Rey, aici responsabil pentru majoritatea instrumentelor).
O problemă persistentă pe care eu am avut-o de-a lungul timpului cu comunitatea gay din România a fost legată de calitatea muzicii care se ascultă la petrecerile de profil – o nemulţumire personală confundată comod-inerţial cu homofobia, cînd de fapt derivă doar din aroganţa mea profesională de recenzent muzical. Stindardele veseliei de nuanţă gay la noi par să fie alese din interiorul triunghiului Lady Gaga – Tina Turner – Sandra, eventual nişte dubstep la petrecerile cu focus lesbian. Desigur, în bună parte acest tip de întîlniri comunitare prezintă tipul de destrăbălare ironică peste care mai dai şi la petrecerile cu manele ale hipsterilor
însă măcar statistic ar fi trebuit să nimeresc şi la vreun eveniment care să fie cît de cît asociat cu tradiţia
pop – să se audă măcar un Pet Shop Boys, un Marc Almond, un George Michael.
În Occident, conceptul
e ancorat nu doar în dezbaterea pe seama drepturilor sociale, ci se sprijină şi pe o bogată cultură
verticală (în sensul că acoperă atît pop, cît şi nişe), cu contribuţii din toate sectoarele, nu doar din modă şi frizerie. La noi însă, efectuînd exerciţiul de a identifica exponentul muzical românesc cel mai apropiat de un Marc Almond ori măcar un Boy George, ajung inevitabil la cazuri care deocamdată ţin de anecdotic (Ticu-Mic Constantin, dintre cei care au făcut ceva valuri în
Am impresia că parcurgem etapa prin care trecea comunitatea heavy metal înainte de 1995 – o răţoială generală cu ortodoxismul nostru sanguin, unele evenimente mărunte menite să enerveze părinţii tradiţionalişti, nişte figuri publice exploatate strident de mass-media, în timp ce interesul pentru contribuţii şi figuri culturale
pare minimal chiar şi în sînul comunităţii vizate. Literatura
autohtonă a făcut, ce-i drept, cîţiva paşi marcanţi în anii recenţi şi trag nădejde că va tracta cumva restul sectoarelor culturale.
Într-un context similar, dar în alt timp şi loc – Anglia anului 1981 –, trupa Soft Cell nivela scena pop britanică cu „Tainted Love“, urmată imediat de o şarjă de alte cîteva hit-uri de Top 5 UK, pînă cînd membrul fondator Marc Almond şi-a luat zborul cu propria carieră solo, cu albume tot mai frecvente pe măsură ce artistul se apropie de aniversarea a 60 de ani. Vîrsta vine şi cu un puternic simţ al mortalităţii ce dă unor piese conotaţii întunecate, probabil şi o consecinţă a colaborărilor cu mai lugubrii Coil ori Current 93.
e cel mai accesibil dintre cele patru albume pe care artistul le-a scos în ultimii doi ani (şi singurul dintre acestea cu material în totalitate proaspăt), iar într-o lume cinstită ar da radio hit-uri comparabile cu cele din perioada Soft Cell, însă în actualitatea trans-pop pe care o trăim e sortit să fie descoperit retroactiv drept unul din albumele pop esenţiale ale acestor vremuri.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
