Cîteva fixaţii transparente
● A Place to Bury Strangers, Transfixiation, Dead Oceans, 2015.
„Supermaster“ e o piesă pe care A Place to Bury Strangers îşi sondează o nouă dimensiune creativă, dar
-ul acela e atît de timid încît
sună mai degrabă a
Cînd, în 2007, trupa şefului Death by Audio, un butic care construieşte efecte de chitară, era voios ştampilată de un oarecare jurnalist american ca fiind „cea mai zgomotoasă formaţie din New York“, o piesă ca amintita „Supermaster“ nu prea avea ce să caute în
-ul APtBS. Să ne aducem un pic aminte: undeva la jumătatea distanţei dintre Bauhaus, Jesus and Mary Chain şi My Bloody Valentine, formaţia din Brooklyn debuta cu un disc explodant, o capsulă de energie pură, irezistibilă şi, oricît de ciudat ar suna pentru un grup subsumat acestui gen muzical, fermecătoare. Albumul eponim îi trimitea pe newyorkezi să deschidă concerte pentru Nine Inch Nails şi îi transforma într-un reper pentru falanga de noise rockeri care-şi plantase radarele inspiraţionale în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut.
venit pe lume în 2009 şi moşit de prestigioasa casă Mute Records, şi
, lansat trei ani mai tîrziu de propriul
, Dead Oceans, reuşeau să le conserve acest statut, glisînd din punct de vedere sonic între zgomot, psihedelie, întuneric, aventură, un toboşar ca un
, capacitatea de a suna foarte live pe înregistrările de studio şi o carnală & anarhică dragoste a lui Oliver Ackermann pentru cele şase corzi ale propriei chitare şi pentru cutiile cu efecte pe care el însuşi le fabrică. La aproape douăzeci de ani distanţă de la
-ul se simţea din nou bine.
Cu „Supermaster“ în deschidere, noul album A Place to Bury Strangers porneşte greu: „I’m like a child / Showing anger, / Weighted with guilt / Turn into a stranger…“. Iar „Straight“, piesa care o urmează, vrea să arate cu degetul propensiunea americanilor către un alt
. Ceva pare a se fi schimbat destul de radical în compoziţia lui chimică. Pe
, APtBS sună mai elaborat, mai „expert“ – dacă prin acest termen s-ar putea înţelege convertirea trupei la un oarecare rafinament –, mai (p)optimist. Ba chiar şi mai conformist, uneori. „We’ve Come So Far“, o altă repriză interesantă, vorbeşte mai apăsat despre ceea ce a descoperit trioul lui Ackermann odată cu acest nou LP: un spaţiu în care tensiunea aceea aparent haotică şi infernală din trecut îşi permite să lipsească din cînd în cînd pentru a face loc melodiei. Sau în care pastişele – citatele din Swans, Suicide, Spacemen 3 sau My Bloody Valentine sînt mai mult decît transparente – alternează cu un ritm ameţitor, făcînd din
un album fracturat şi parţial charismatic.
Pe data de 14 noiembrie, A Place to Bury Strangers va concerta pe scena Control Club din Bucureşti, în cadrul unui turneu european susţinut de un fabricant american de efecte de chitară numit Death by Audio. În deschidere va performa Grooms, o formaţie venită tot din Statele Unite.
Paul Breazu este jurnalist.
