Geologie acustică
● Andrew Bird, Echolocations: Canyon, ICA Boston, 2015.
Cea mai recentă ispravă a violonistului-fluieraş Andrew Bird e de o factură minimalistă care îi poate descuraja pe fanii instrumentului său ori pe cei care l-au perceput pînă acum pe artist strict drept un folkist ticluitor de atentate emoţionale. La prima impresie, materialul de faţă pare cam gol de conţinut, avînd un caracter solo de nivel scheletal, o schemă incipientă a unui album care probabil nu va mai ieşi niciodată în forma sa consolidată. Pentru o apreciere corespunzătoare e nevoie de indulgenţă şi de puţin credit acordat intenţiilor artistului cu privire la natura materialului.
se doreşte a fi primul capitol al seriei de albume
care vor fi exact ce promite titlul – exerciţii de ecolocare producătoare, ocazional, de efecte similare muzicii ambientale sau de zumzete reverberante, reduse uneori doar la unde sonore ricoşînd într-o circumstanţă ambientală, cu multă linişte implicită. „Muzică environmentală“ ar fi o etichetă mai potrivită, căci stabileşte o distincţie mai clară faţă de experimente urbane precum aeroporturile lui Brian Eno sau faţă de orchestraţiile Casio ale lui Kitaro. Eticheta poate fi legată şi de experienţa prin care Andrew Bird s-a dezvoltat ca muzician – aşa-numita metodă Suzuki de învăţare a muzicii ca limbaj de interacţiune cu mediul, înainte de a o aborda ca pe o artă, tehnică ori set de bune practici. Seria
propune o demonstraţie concretă asupra a ce înseamnă această interacţiune între un agent activ, producător de sunet, şi mediul pasiv care răspunde involuntar prin configuraţiile ce pasează înapoi ecouri. Experimentul este controlat cu disciplină de laborator – agentul activ e clar izolat, o vioară solitară cu unele momente de multiplicare multitrack pentru a potenţa volumul ecourilor şi a stratifica sunetul, iar locul (din zona de canioane a statului Utah) a fost amenajat pentru a avea o prezenţă „palpabilă“ în structura sonoră. Titluri ca „The Canyon Wants to Hear C Sharp“ ori susurul de pîrîu de pe „Sweep the Field“ contribuie la a crea aparenţa de dialog între violonist şi geologia spaţiului înconjurător. Un album care sfinţeşte locul, cu alte cuvinte.
Artistul e conştient că, în cea mai mare parte, materialul are efect somnifer, ori măcar de letargie digestivă, fiind dificil de ascultat într-o singură sesiune – de aici şi ironia titlului „The Return of Yawny“. Nu face însă nici un compromis în sensul diversificării sound-ului ori animării spiritului ascultătorului – de la primele minute devine clar că albumul nu se va abate de la indicaţiile de administrare de pe prospect. Nici fluieratul-ciripit care devenise marca de identitate a artistului (ironic asociat numelui său) nu mai e ce era, deşi în mod discret mai poate fi auzit – Andrew Bird încearcă să ne păcălească inserîndu-l ca element ambiental.
Experimentul nu se opreşte aici.
va continua cu capitolele
urmînd probabil aceeaşi metodologie – ambiţie bizară a unui artist cît de cît pe val, de la care publicul indie aşteaptă încă balade şi tînguiri de esenţă romantică. Andrew Bird nu e totuşi la prima tentativă de alienare a propriului public – seria de improvizaţii
publicată de-a lungul deceniului 2000 a fost pe alocuri opacă şi experimentală într-o măsură similară, alternînd totuşi cu materiale accesibile şi o bună vizibilitate în
Vioara conferă o oarecare prestanţă şi totodată o predispoziţie pentru experiment, deşi la ocazii a fost retrogradată ca instrument populist – vezi cazurile André Rieu, ori ale copiilor-minune de formaţie clasică ce traversează înspre spaţiul pop pentru împlinire financiară. Andrew Bird reuşeşte cumva să fie popular lucrînd în acelaşi timp şi la o reputaţie de avangardist, iar serialul audio
are şanse să rămînă în istorie ca un urmaş de seamă al
-elor lui Brian Eno.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
