MUZICĂ

Vasluianca Maria Răducanu mi-a picat dragă din prima, cînd, în timpul unui YouTube party de pe vremuri, amicul Marius m-a intrigat spunîndu-mi: „Hai să-ţi arăt ce simpatice pot fi manelele“. Între timp, piesa „Cristina“, mai exact versiunea răstălmăcită de artistă, a devenit celebră.

Coperta nu minte de data asta. Storm Elvin Thorgerson, cel care planta un porc zburător între două dintre furnalele iconicei Battersea Power Station, pentru coperta unui disc la fel de iconic, Animals, a murit anul trecut. Un bărbat tînăr împinge astăzi vîslele unei bărci care pluteşte pe nori de furtună.

No genre for old men, se zice despre anumite genuri muzicale, cu precădere despre punk. Chitaristul Vini Reilly a reuşit cumva să răzbească pînă dincolo de 60 de ani, o raritate pentru scena punk a anilor ’70, şi chiar să scoată albumul aici în discuţie după o serie de tragedii personale.

Într-una dintre cele mai întunecate perioade din istoria recentă a României, Electrecord edita, la interval de patru ani, trei discuri. Se numeau Funky Synthesizer Volume 1 (1982), Funky Synthesizer Volume 2: Dance (1984) şi Grupul Stereo (1985).

Canadienii Timber Timbre fac parte din generaţia three-chords-on-a-ukulele, însă se străduie să demonstreze că simplitatea nu e neapărat echivalentă cu sărăcia întru concepte şi idei. Rezultatul e un soi de folk gotic care şi-a găsit mediul propice în actuala paradigmă a pop-rockului atmosferic cu derapaje înspre oniric.

În manifestările timpurii ale carierei sale, sub titulatura Maudlin of the Well, noutatea lui Toby Driver era una de circumstanţă, trupa încercînd să importe pentru americani un sound oarecum consacrat în metalul experimental european. Strategia de repionierat s-a dovedit vizionară, astăzi stînd la baza popularităţii mai multor curente indie de dată recentă.

Cohen are beneficiul pasului de avangardă căruia s-ar cuveni să îi urmeze chiar o modă, în contrapondere cu cealaltă forţă inovatoare în jazzul european actual, avangarda scandinavă. Artistul oferă o alternativă ce pare să prindă la noi mai bine decît oferta scandinavilor, ba chiar şi decît a artiştilor consacraţi de peste Ocean.

Înainte de a citi a doua frază a acestui text, opriţi-vă preţ de trei minute şi 17 secunde. Tastaţi în box-ul de căutare al YouTube-ului aceste nouă cuvinte „The Walker Brothers The Sun Ain’t Gonna Shine Anymore“. Ceea ce tocmai aţi ascultat, a adus The Walker Brothers pe primul loc în topul britanic.

În preferinţele mele, dintre toate sortimentele de jazz mă tem că cel trompetistic vine pe ultimul loc. Pe de o parte, cei care iau calea experimentului nu au cum să nu se rătăcească în umbra lui Miles Davis, în timp ce cei care stau pe calea dreaptă a clasicismului rămîn într-un anumit tip de sound, să-i zicem academic.

Steven Ellison s-a născut în 1983 şi e un producător cu pedigree, venind dintr-o familie care îi numără pe Alice şi John Coltrane. A debutat discografic în 2006, cu albumul 1983, scos de un label independent din Los Angeles, Plug Records, specializat în muzica experimentală.

Chitaristul suedez Ulf Wakenius e unul din clasicii jazzului scandinav, cu mai bine de 30 de ani de activitate în CV şi colaborări cu nume precum Metheny ori Oscar Peterson, însă în ultimii ani s-a retras în postúri mai pasive, bunăoară cea de acompaniator al artistei căreia i-am dedicat articolul precedent, Youn Sun Nah.

Jumătatea ultimului deceniu trebuie să-i fi făcut destule probleme lui Leonard Cohen. Jefuit de fosta prietenă şi agentă, bardul canadian s-a văzut obligat să iasă din bîrlogul zenificat al mănăstirii budiste Mount Baldy pentru a-şi realimenta conturile topite peste noapte.

Surprinzător de puţin jazz pentru un produs al casei de discuri ACT, pe recentul disc al sud-coreenei Youn Sun Nah. Pe seama asta se poate pune succesul exploziv al materialului, unul din cele mai bine primite albume din memoria recentă, comercial vorbind, al casei de discuri şi al jazzului modern în general.

Într-un interviu de anul trecut cu BBC Radio 1, Bono se întreba retoric dacă există cineva pe lumea asta care să-şi mai dorească să cumpere un album U2, arătîndu-se îngrijorat de faptul că trupa irlandeză devine uşor-uşor irelevantă, după eşecul comercial al ultimului album, No Line on the Horizon (2009).

Shock rock-ul presupune o doză de despotism din partea figurii centrale, în jurul căreia se construieşte imaginea trupei. Nume precum King Diamond, Alice Cooper, Rob Zombie, Marilyn Manson ş.a.m.d., deşi au pornit din colective democratice, au evoluat în branduri centrate pe protagonistul trupei.

Cînd a ales să îşi lanseze primele patru single-uri de pe noul album, eponima „World Peace Is None of Your Business“, „Istanbul“, „Earth is the Loneliest Planet“ şi „The Bullfighter Dies“, ca videoclipuri în care îşi recită textele respectivelor piese, Steven Patrick Morrissey a făcut, în aparenţă, o declaraţie de intenţie.

Pe la începuturile relaţiei mele cu rockul progresiv, mi s-a explicat că e inacceptabil să ascult Dream Theater înainte să ştiu ca în palmă discografia Yes (şi Rush). Aşa erau rockerii bătrîni, iritaţi cînd o trupă cu două albume primea din partea tineretului ignorant mai multă atenţie decît trupele cu 20 de ani de carieră în spate.

Pop-ul de astăzi al lui Tellier schimbă registrul, pentru a deveni vag simfonic, lăsîndu-se colorat de insert-urile ritmice din samba şi bossa nova. Copilul teribil al muzicii franceze îşi permite şi extravaganţa unui intermezzo de 14 minute, între cele două jumătăţi ale albumului.

În anii recenţi, avem de a face cu o insistentă tentativă de redefinire a adjectivului „psihedelic“, din raţiuni care îmi scapă, căci cu greu reuşesc să văd beneficiile acestei naţionalizări, dincolo de faptul că există un soi de armonie fonetică în mestecarea şi pronunţarea cuvîntului, un fel de cool factor al termenului.

Acum patru ani, apariţia primului release Subcarpaţi respira decent aerul fakelore-ului muzical fabricat în România. Era perioada în care dubstep-ul se insinua în mainstream-ul cultural, iar trucul lui Bean de a-l cupla cu sample-uri din muzica tradiţională şi/sau cea lăutărească sau de a o updata pe aceasta, funcţiona.

În bună măsură, Jack White poate fi acuzat de hipsterizarea rockului american, în sensul remixării şi respoirii unui conglomerat de elemente lăsate în plata Domnului la finele anilor ’90, din pricina umbrei aruncate peste lume de Korn şi Marilyn Manson.

În mai, anul acesta, Michael Jackson mai dobora, dacă mai era nevoie, un record. Single-ul „Love Never Felt So Good“ ajungea pe locul al nouălea în Billboard Hot 100, transformîndu-l pe Jacko în primul artist care reuşea să aibă piese de Top 10, în cinci decenii diferite.

După aproape 30 de ani de carieră, Dream Theater au ajuns în categoria trupelor care, în ciuda activităţii constante, mizează în bună măsură pe gloria trecutului şi pe cumulul de loialitate. Constanţa derivă din exces de conţinut pe care trupa nu vrea să-l lase nepublicat, şi prea puţin din presiunea ideilor.

În cea mai nouă carte a sa, comentatorul pop-cultural american Chuck Klosterman, probabil cel mai mare fost duşman al formaţiei lui Chris Martin, îşi făcea mea culpa după o afirmaţie care, acum 11 ani, suna înspăimîntător: „Coldplay e cea mai de rahat trupă pe care am ascultat-o.“

De la dacii care se relaxau inhalînd cînepă fumegîndă în corturi, pînă la deciziile recente de legalizare în părţi mai relaxate ale lumii, intoxicarea cu marijuana a acumulat o istorie de susţinere şi simpatie populară.

Din vara lui 2006, organizatorii unui festival din Franţa încearcă să facă Europa mai simpatică, îndulcind siropul destul de amar al coabitării europene cu multă muzică bună. În fiecare an, la final de mai – început de iunie, la Clermont-Ferrand are loc Europavox, un festival de muzici europene noi şi prea puţin cunoscute.

Cînd, în 2009, o trupă al cărei nume tradus în limba română era Răspunsul arunca în spaţiul www 23 de cîntece pentru a fi ascultate gratis, aproape nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. Ieşiţi din laboratoarele contraculturale ale mişcării Zef, trupeţii Die Antwoord arătau straniu...

Despre Alexandru Andrieş am mai scris cu ocazia precedentului disc şi îl prezentam atunci drept un Leonard Cohen al nostru. Celălalt material îi aparţine lui Adrian Enescu, recuperat cultural pentru o nouă generaţie de public relativ ruptă de spaţiul în care a evoluat compozitorul pentru cea mai mare parte a carierei sale.

Damon Albarn e un personaj în toată regula. Una dintre figurile populare ale acelei Cool Britannia nouăzeciste, conduse de Tony Blair, adunînd sufragiile unei Londre intelectuale şi artsy, Albarn e un călător curios care s-a extras din propriul cocon britpop pentru a călca graniţa unor universuri destul de îndepărtate.

Aceşti Riverside (alţii decît trupa prog rock poloneză cu acelaşi nume, dar ceva mai celebră) sînt una din numeroasele forme de înfăţişare ale trompetistului american Dave Douglas, fost colaborator al lui John Zorn şi membru al miniorchestrei Orange Then Blue, activă la finele anilor ’80 în aria big band experimental.

Să asculţi în 2013 un nou album FF e un gest care conţine, pentru mine, o bună doză de bizarerie. E ca atunci cînd îţi deschizi clasorul cu timbre al copilăriei. Sau cînd pui pe platanul unui pick-up un vinil mai bătrîn decît tine.

Deşi cei de la ACT sînt mai cunoscuţi pentru promovarea avangardei jazz scandinave, avem aici un caz în care au coborît puţin latitudinea – nu mult, pînă în zona baltică a Poloniei, de unde vine violonistul Adam Baldych.

În 1980, anul în care trupa belgiană Telex se urca pe scena celui mai extravagant concurs muzical al Europei cu o piesă numită, cum altfel?!, „Euro-Vision“, în oraşul Trbovlje din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, pe teritoriul Sloveniei de astăzi, se năştea proiectul Laibach.

Joey DeFrancesco vine din familia care ni i-a mai dat pe John (tată), Joseph (bunic) şi Johnny (frate) DeFrancesco, o dinastie de jazzeri care dăinuie de la începuturile secolului trecut şi care, prin urmare, pune mare preţ pe tradiţie.

Les Elephants Bizarres e una dintre trupele care a supravieţuit. Ar putea să îşi aniverseze anul acesta cel de-al şaptelea an de existenţă, o performanţă rară într-un mediu care a rămas pînă şi fără chestionabilul bastion FM numit Guerrilla.

Creat mai degrabă ca o glumă (din rămăşiţe de trupe metal încercînd să maimuţărească jazzul), conceptul grupului german Bohren & Der Club of Gore a evoluat insidios – o vreme, gluma s-a tot îngroşat, apoi a început să fie luată în serios de public, iar într-un tîrziu chiar de trupă.

Pentru buna înţelegere a recomandării de faţă, trebuie să lăsăm puţin la o parte percepţia promovată de presa muzicală modernă cu privire la semnificaţia termenului „psihedelic“ (adică diverse imitaţii de Beatles, cu ceva suport vizual în culorile curcubeului).

Cum ne mai raportăm astăzi la un gen muzical numit metal? După moartea culturii/naţiunii alternative, care a tras uşor-uşor în groapă ultima şi cea mai permisivă invenţie majoră a categoriei, nu metal-ul, a început să bată vîntul. Metallica a redevenit cel mai important player al acestui teren de joc.

Urmînd tipicul trupelor world music sfătuite de showbiz-ul occidental, grupul de blues tuareg Tinariwen a reprezentat Algeria la ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din 2010. Înainte să ajungă acolo însă, membrii grupului au activat ca terorişti împotriva guvernului din Mali.

În 1980, anul în care trupa belgiană Telex se urca pe scena celui mai extravagant concurs muzical al Europei, cu o piesă numită – cum altfel?! – „Euro-Vision“, în oraşul Trbovlje din fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia, pe teritoriul Sloveniei de astăzi, se năştea proiectul Laibach.

Nu exagerez dacă spun că Adrian Enescu este Vangelis al nostru, vizibilitatea sa fiind mărginită nu de talent, ci de circumstanţa geo-politică în care s-a născut şi a făcut muzică. Filmele pentru care a compus muzică nu se numesc Blade Runner, Conquest of Paradise sau Bitter Moon, ci Racolarea, Ciuleandra, Hotel de lux.

Cînd londoneza Robin Carolan se hotăra, în 2009, să iasă din afacerea 20 Jazz Funk Greats, unul dintre cele mai influente blog-uri de muzică ale ultimilor ani, şi să pună, la New York, bazele unui label, Tri Angle Records, un microgen începea să prindă aripi.

Să lămurim de la început – King Pug au aproximativ la fel de multe like-uri pe pagina lor de Facebook ca mine. Vorbim, deci, de o trupă în stadiu embrionar, care a debutat în urmă cu o jumătate de an cu acest material 100% indie – făcut realmente în propria bucătărie, şi nu poziţionat astfel doar de impresarii lor.

Acustic şi Winds Apart definesc din două direcţii distincte conceptul de album acustic. Lansate în 2013 – unul în primăvară, iar celălalt la începutul iernii –, albumele diferă fundamental ca abordare artistică, modalitate de lucru asupra materialului preexistent şi direcţionarea către un public-ţintă.

Pînă în 2009, Mick a fost mereu lîngă Nick, fie că perioadele s-au numit Boys Next Door, o entitate protoistorică ce avea să se transforme în The Birthday Party, fie că s-au numit chiar The Birthday Party, fie că s-au numit The Bad Seeds.

Genul New Age a apărut ca un fel de muzică clasică a omului sărac, profitînd de progresul tehnologic care a dus la popularitatea sintetizatorului, începînd cu finele anilor ’60, şi aferenta eficientizare a costurilor de producţie muzicală.

„There were shootings at a Portland mall/ It was everyday America – and that’s all.“ Chitara lui Mark Kozelek se precipită aici, pe cea de-a cincea piesă a noului său album, „Pray for Newtonwn“, pentru a se păstra în aceeaşi cadenţă cu o voce care-şi scuipă cu amărăciune propoziţiile în care moartea — Moartea! — îşi taie partea leului.

Exceptînd filiera penticostală şi succesul unor numere pop-folk tangenţiale genului (Sheryl Crow), pentru noi, country înseamnă Johnny Cash, şi acesta preluat în conştiinţa colectivă post-mortem, cu un cover Nine Inch Nails şi un film.