MUZICĂ

Violoncelul Martinei Bertoni toarce en relanti, în timp ce vocea, impregnată de timbrul acela unic al lui Blixa Bargeld, îşi face mea culpa. Apoi, vine o întrebare: „Wer bin ich in einer anderen Sprache?“ „Cine sînt eu într-o limbă străină mie?“ se aude vocea

Sound-ul său cald nu e tocmai potrivit sezonului, dar hindi-bluesul lui Harry Manx e un hibrid aparte, care îi va surprinde plăcut pe ascultătorii în căutare de calm şi sunete clare, curate. Moştenirea lăsată de Ravi Shankar şi alţi maeştri e adesea prezentă în forme imitative, ce conservă cît se poate spiritul tradiţional.

Pe 13 decembrie 2013, Beyoncé lansa, fără nici un avertisment prealabil, cel de-al cincilea album de studio pe iTunes Store. Rezultatul acestui gest: fie cele 80.000 de copii vîndute în doar trei ore, fie de cele 1,2 milioane de tweet-uri provocate în primele 12 ore scurse de la plasarea albumului pe magazinul online

Tunisianul Dhafer Youssef e o prezenţă exotică în jazzul modern, mai ales cînd îşi pune ideile pe aceeaşi masă cu ale scandinavilor, cum e şi cazul materialului de faţă, pe care mai pot fi auziţi doi muzicieni recomandaţi în cadrul acestei rubrici: chitaristul Eivind Aarset şi trompetistul Nils Petter Molvaer.

19 piese găsite în arhive, păstrate de Enescu, dar niciodată incluse în lista oficială a creaţiilor sale, exerciţii de scriitură componistică sau dorinţa de a memora o prea trecătoare emoţie. Pe parcursul a cîtorva zeci de ani, violonistul Şerban Lupu a căutat să descifreze personalitatea lui George Enescu din gesturi pe care doar cele mai uitate manuscrise le păstrează.

E a patra cronică pe care o dedic producţiilor membrilor Esbjörn Svensson Trio, însă promit că e ultima, cel puţin pînă la vreun eveniment major. Dan Berglund şi Magnus Öström sînt rămăşiţele trio-ului condus de răposatul Svensson, o trupă-cheie în popularizarea a ceea ce azi presa numeşte postjazz scandinav.

Lansat în martie anul acesta, de Harbinger Sound, un label la fel de obscur ca şi numele trupei, Austerity Dogs e, probabil, cea mai bună chestie dintr-o zonă muzicală care părea a fi renunţat să mai producă ceva relevant, punk-ul, într-o epocă în care era nevoie de urgenţa şi acţiunea lui directă.

Ravi Shankar, legendă a sitarului, a lăsat în urmă trei copii de la trei mame diferite şi toţi trei muzicieni, ceea ce spune ceva despre gena sa dominantă. Albumul de faţă este al mezinei, Anoushka Shankar, alături de care panditul a avut ultimul concert, cu o lună înainte să moară, în urmă cu un an.

Cînd un label precum Hyperdub alege să-şi adauge în portofoliu un proiect muzical relativ îndepărtat de estetica de pînă acum a grupului, proiect importat din îndepărtata Canadă, ştii că trebuie să fie ceva acolo.

Norvegianul Arve Henriksen calcă pe urmele lui Nils Petter Molvaer cu acest album pe teme global-spirituale, dedicat locurilor de închinăciune şi sărutat moaşte de pretutindeni de pe planetă.

Nu ştiu dacă a mai existat în întreaga istorie a pop-ului un superstar atît de antipatizat precum Lady Gaga. OK, poate că niciodată lumea entităţilor căreia îi aparţine şi americanca nu a reuşit să adune unanimitatea afinităţilor oamenilor obişnuiţi, dar cu domnişoara Stefani Joanne Angelina Germanotta, lucurile stau cum nu se poate mai rău.

Trăim în showbiz o perioadă a iconoclasmului mascat în pamfletărie, însă se cuvine să luăm astfel de idei drept puncte de dezbatere, mai degrabă decît sentinţe fără drept de apel. Chiar acest album este, prin coperta reprezentînd un saxofon crucificat, un pamflet la adresa complexului mesianic impregnat în industria jazz şi în comunitatea sa de ascultători.

Acum mai bine de 20 de ani, un sextet înfiinţat în Nottingham inventa o muzică înecată în fumul de ţigară al nopţilor tîrzii, înmuiată în alcool, cîntînd despre dragoste şi deziluzie, de prea multe ori cu o ironie în contrast cu vocea baritonală şi dramatică a frontman-ului.

Iată un album mai uşurel decît ceea ce obişnuiesc să prezint în cadrul acestei rubrici, dar mă aflu oarecum sub impactul tăvălugului de feminism pop ultrasexy care a scandalizat mass-media ultimelor luni (isprăvile unor Rihanna, Hannah Montana ş.a.m.d.).

A vorbi despre Siria de astăzi înseamnă a arăta cu degetul o singură dimensiune a acesteia: războiul civil. Paralizaţi de ororile acestui conflict şi de monomania – justificată, de altfel – a mass-media în raport cu această ţară, am putea trece peste un oarecare amănunt ajuns în Vestul îngrijorat, după ce, acum cîţiva ani, a plecat din bătrînul Levant.

Nu mă omor după genul acesta de „audiobook“, mai ales cînd subiectul discursului mă lasă rece. Nu rezonez cu tragedii din războaiele altora, de pe alte continente, cu atît mai puţin cînd cei care se văicăresc sînt chiar agresorii.

Cînd, acum trei ani, Goldfrapp se arăta lumii cu Head First, ceva mici cutremure să tot fi fost.

"Mă certam mai deunăzi cu un amic, cu referire la rostul muzicii electronice faţă de cea făcută cu sudoarea frunţii, cu instrumente. El susţinea că muzica electronică e singura care îţi permite să acoperi toată plaja frecvenţelor audibile şi să mai ai şi un control fin asupra schimbărilor de frecvenţă, ceea ce nici un (alt) instrument nu permite."

Clinchetul de carusel al unui sintetizator deschide o uşă de care nu se apropie cu uşurinţă prea multă lume. Ritmul care îi urmează acestuia, încărcat cu toată sensibilitatea, cu toate parfumurile unui univers pe care parcă ţi-l aminteşti, purtîndu-ţi mintea prin pelicule voalate găsite prin tîrgurile de vechituri, devine luntraşul care te trece dincolo de pragul-portal.

Albumul de faţă e o demonstraţie de versatilitate căreia unii i-au găsit eticheta de punk jazz. Poate asta sugerează mai mult zgomot decît se aude aici, dar se doreşte a fi o trimitere la dimensiunea pop a artistului şi la ideea că poate fi folosit cu succes drept momeală pentru a atrage ascultători neavizaţi în zona jazz.

A fost odată un an, numit 2004, în care o nouă generaţie de trupe – The-uri au ba – exploda în spaţiul comercial al muzicii, gonflate de vîntul NME-ist al „schimbării“. Am pus între ghilimele cuvîntul acesta pentru că însemna, atunci şi pentru toate aceste trupe/muzicieni, în esenţă, o reîntoarcere la eternul trecut-sursă.

Lucrurile se fac în altă parte, nu în România. Eventual, României i se dau înapoi unele drepturi de concesionare emoţională, la iniţiativa bunului-simţ al celui care face pomenitele lucruri sau prin interesul acestuia pentru a exploata zăcăminte cu care noi nu ştim ce (şi cum) să facem – o variantă spirituală a unei situaţii de tip Roşia Montană.

În martie, anul acesta, Pet Shop Boys şi Parlophone, un foarte important label afiliat, pe vremea aceea, gigantului EMI, şi-au spus adio după un mariaj fericit, întins pe o perioadă de 28 de ani.

Gargantua e tentativa de album punk a unui cîntăreţ-chitarist de blues, ambele genuri de împrumut pe continentul australian de unde vine tînărul Ash Grunwald – altfel mare amator de plaje, surfing şi cultura stoner-folk aferentă, o configuraţie pentru care ai spune că s-a inventat mai degrabă genul surf rock.

În ultimii 20 de ani, la mijlocul lui august, o parte din populaţia muzicală a României pleacă în Ungaria, la Budapesta. Festivalul de muzică de la Sziget a fost multă vreme destinaţia cea mai la îndemînă pentru cineva de la noi care voia să vadă The Cure, Radiohead, REM, fără să dea banii pe bilete de avion şi hoteluri.

Nu luaţi ad litteram titlul acestei cronici de disc. Dar ascultaţi puţin – „They throwin’ hate at me / Want me to stay at ease / Fuck you and your corporation / Y’all niggas can’t control me“. Cuvintele astea, scuipate printre dinţi de Kanye West, complet reinventat pe „New Slaves“, par a te trimite mai degrabă în epoca şi subcultura aceea în care puteai întîlni indivizi precum Johnny Rotten.

Dimitrie Cantemir a trăit drama cercetătorului român – avînd stofă de savant mai degrabă decît de războinic, cînd politicienii vremii şi-au dat seama că gîndeşte prea mult l-au stimulat cu cîteva burse de scurtă durată la domnia Moldovei, l-au tîrît în politică şi, în final, l-au trimis pe front să-i arate că nu e aşa deştept precum se crede, cînd vine vorba de cele lumeşti.

Dacă fiecare vară e capabilă, an de an, să aducă pe lume o extravaganţă, un copil straniu predispus la a ne trezi pentru un moment dintr-o narcoză spartă doar de ţipetele exaltate ale hoardelor care invadează festivalurile de sezon, în 2013 face chiar obiectul al cărui nume e scris cu litere de-o şchioapă cîteva rînduri mai sus – The Big Dream.

Am pierdut socoteala anilor de cînd aştept revenirea grupului Nightlosers. Dacă s-ar fi luat vreodată în serios, ei ar fi putut să fie trupa noastră de country, probabil genul muzical din zona pop cel mai neglijat în România, ţinînd cont că superstarurile şi marile albume ale genului ajung la noi după ce artiştii mor (Johnny Cash) sau trec de 70 de ani (Willie Nelson).

Acel „lost“ din titlul albumului spune mai multe decît pare. Acum 36 de ani, la Cluj, Rodion Ladislau Roşca inventa, împreună cu Gicu Fărcaş şi Adrian Căprar, o formaţie pe care fiecare dintre noi ar fi trebuit să o cunoască mai bine. Rodion G.A. s-a numit, după prenumele celor care au fondat-o.

Ultima dată cînd i-am spus unui american că sînt din Transilvania, a început să rîdă în hohote şi i-a strigat unui amic de la masa vecină: „Ha ha, tipu’ ăsta se crede din Transilvania!“ Apoi, către mine: „Pe bune acum, om fi noi americani, dar ştim că Transilvania e un loc fictiv.“

Silence As Beauty, cel mai proaspăt album al duoului Fierbinţeanu – un proiect muzical compus din Gabriela şi Cristian Fierbinţeanu, care mai are în portofoliu un dublu album, The Beauty of Music, lansat în 2012, un maxi-single –, este în mare parte, aşa cum l-au descris chiar autorii lui, „un jurnal de zgomot înregistrat în ultimii 13 ani“, revendicîndu-şi cumva sursa în manifestul lui John Cage.

Legendarul basist Arild Andersen poate fi găsit adesea în vecinătatea conaţionalului său despre care am vorbit mai deunăzi, legenda chitarei jazz, Terje Rypdal

În dimineaţa zilei de 16 iunie 2013, topul britanic al albumelor s-a trezit frecîndu-se cu oarece surpriză la ochi: pe cel mai de sus loc stătea, bine mersi, o trupă numită Black Sabbath. Acum exact patru decenii, pe vremea seminalului album Paranoid, lucrul acesta n-ar fi fost însoţit de prea multe semne de exclamaţie.

John Surman e unul dintre contribuitorii de bază ai casei de discuri ECM, avînd, de-a lungul timpului, activitate ca acompaniator (în general la instrumente de suflat) pentru nume ca Abercrombie, Bley şi Brahem (iar înainte, pentru McLaughlin), dar şi o bogată carieră solo.

Sînt aproape sigur că toată lumea se aşteaptă, de fiecare dată cînd The Stooges intră în studiourile de înregistrări, la încă un Raw Power. Nu mai contează faptul că, în 2007, Eminenţa Sa Steve Albini le-a stricat trupeţilor din Michigan nunta de rubin, producîndu-le cel puţin ciudatul album The Weirdness.

Iarăşi ceva de la casa de discuri ACT, adică scandinavi, mai exact norvegieni: Morten Qvenild la pian, Roger Arntzen la bass, Pal Hausken la tobe. Iarăşi jazz meditativ, alcătuit din dueturi bass – pian. Aşadar, aviz fanilor Esbjörn Svensson Trio şi Lars Danielsson, şi publicului Festivalului de la Gărîna, care au şansa să-i vadă pe In the Country anul acesta.

„Bob, tocmai mă uit la chestia despre care vorbea Jack mai devreme şi nu e, cu certitudine, un corp ceresc. E un obiect strălucitor care se tot roteşte, pentru că îl văd luminînd intermitent. (...) Nu ştiu dacă asta îţi îmbunătăţeşte situaţia, dar există acolo ceva într-adevăr straniu.“

Încep să se producă şi la noi albume pe care autorii lor nu vor să le vîndă, de la care nu speră nimic în sensul comercial tradiţional al industriei muzicale, ci cel mult trag nădejde că ar putea deschide nişte uşi, că ar putea asigura o oarecare vizibilitate internaţională pe canale social media.

Aluzia vizuală la epoca unui Humphrey Bogart şi a găştii de rat packers care i-a copiat şi i-a urmat lifestyle-ul îi vine onorabil unui Justin Timberlake care, în ultimii şase ani şi jumătate, a fost văzut mai degrabă pe ecranele cinematografelor.

Uitîndu-mă în urmă, observ statistic o predilecţie de care sufăr în ultimele luni, de a asculta albume solo, deşi mereu găsesc ceva de cîrcotit în privinţa lor; uneori, necinstit, chiar faptul că sînt albume solo. Deşi mai intime, adesea le găsesc ostentative şi sărace în comparaţie cu un efort colectiv.

Dacă noile MTV-uri – MTV-ul acela privit ca agregator şi emulsificator generaţional – aveau nevoie de puţină melodramă, numele ei a fost să fie James Blake, iar nu James Blunt. La sfîrşitul lui 2010, „Limit to Your Love“, cover-ul după piesa canadiancei Feist, îl viraliza cu succes pe tipul ăsta coborît din nordul Londrei.

Lindsey Buckingham e tipul din Fleetwood Mac care nu e nici Fleetwood, nici Mac, dar i-a împins pe bătrînii britanici în mainstream, în America – chiar în pop, ar spune unii – şi l-a ajutat pe Bill Clinton să fie ales în 1993, cu un cîntec de campanie (de fapt, umblă vorba că Buckingham a rămas în Fleetwood Mac la insistenţa lui Clinton).

„Istoria muzicii e fatalmente scrisă de mereu privilegiatul bărbat alb.“ Cuvintele lui Olof Dreijer, extrase dintr-un interviu acordat în martie, anul acesta, publicaţiei britanice The Guardian, nu sînt o noutate pentru filozofia trupei din care face parte, The Knife.

L-am admirat pe Michael, în copilărie, pentru personalitatea autoclădită şi pentru rolul de inovator pop, cînd pop-ul era un gen care îţi permitea să faci bani bine-mersi, din conformitate şi reciclare (poate nu eram capabili de astfel de evaluări, dar, retroactiv, realizez că pînă şi copiii aşa îl percepeau, chiar dacă nu o puteau explica în aceste cuvinte).

Cînd, în anul 2011, Martin L. Gore şi Vince Clarke intrau împreună în acelaşi studio de înregistrări, la atîţia ani distanţă de Speak & Spell, trebuia să te aştepţi la faptul că acest surprinzător proiect, dincolo de fiorii pe care îi putea strecura în sufletul oricărui vechi fan al trupei britanice Depeche Mode, era mai degrabă o afacere PR-istică.

De cîte ori aud expresia „dream logic“, îmi amintesc de dialogurile în polonă din scenele onirice ale filmului lui David Lynch, Inland Empire, scene pe care cineva a uitat să le subtitreze pentru premiera din cadrul festivalului TIFF, de acum cîţiva ani.