Puţin pop şi nişte artă
● Lady Gaga, ARTPOP, Interscope Records, 2013.
Nu ştiu dacă a mai existat în întreaga istorie a pop-ului un superstar atît de antipatizat precum Lady Gaga. OK, poate că niciodată lumea entităţilor căreia îi aparţine şi americanca nu a reuşit să adune – ar fi fost, de altfel, din cale-afară de absurd! – unanimitatea afinităţilor oamenilor obişnuiţi, dar cu domnişoara Stefani Joanne Angelina Germanotta, lucurile stau cum nu se poate mai rău. Să fie vorba de momentul cultural în care ne aflăm, noul public actînd suficient de idiosincratic la divinizarea zeităţilor pop autoproclamate?! Poate! Să fie vorba de filiaţia pe care Gaga nu vrea cu nici un chip să şi-o recunoască, în pofida unei evidenţe supărătoare?! Foarte plauzibil, în cazul cuiva care a calchiat, întotdeauna cu lăcomie şi aproape pe nemestecate, toate acele personae celor care au precedat-o. Să fie vorba de o anesteziantă lipsă de subtilitate pentru cineva care încearcă din răsputeri să le facă cu ochiul unor David Bowie, Tim Burton sau – iată! – Andy Warhol?! Tot ce se poate.
Ajunsă la al treilea album al unei cariere muzicale începute acum cinci ani, Lady Gaga se desparte de sound-ul rockist de pe Born This Way, pentru o operă abuzată copios de electronica – citeşte EDM, sau electronic dance music – zilei. (În cazul în care vă întrebaţi, inevitabilul David Guetta, tipul care i-a criticat dubios de vehement LP-ul anterior, e unul dintre colaboratori.) Din nefericire, chiar acest pas devine problema principală a acestui foarte proaspăt disc: în pofida încercărilor ei, Gaga nu reuşeşte nici de această dată să pulverizeze graniţele unui conformism pop pe care nu au cum să-l învingă nici declaraţiile pempante, nici coperţile executate de Jeff Koons, nici flirtul cu mitologia greacă şi cu hip-hop-ul, nici textele – „I just love the music, not the bling“, cîntă ea pe piesa care dă titlul unui album ale cărui piese se intitulează „Sexxx Dreams“, „Jewels N’ Drugs“, „Fashion!“ sau „Donatella“ – ridicol de nesincere. În plus, în momentul cînd, muzical, diferenţa dintre tine şi o oarecare starletă aspirantă la un loc în stardom e dată doar de numărul zerourilor care se aşază la coada sumelor alocate producţiei şi marketingului, ceva, undeva, e foarte putred. Muzica ei refuză în continuare experimentul şi transgresiunea, pentru a se plimba în acelaşi cîmp referenţial foarte sigur: aici o aluzie la Skrillex („Swine“), dincolo, una la Sun Ra („Venus“). La urma urmei, e chiar modelul în care funcţionează dintotdeauna Lady Gaga – arta ei rezidă exclusiv în a-şi cita (iată şi debila legătura cu Warhol) înaintaşii sau contemporanii.
Dincolo de scurtele explozii cromatice de pe ARTPOP, Lady Gaga ar trebui să înţeleagă că o copertă desenată de Jeff Koons e suficientă doar pentru a aşeza acest al treilea album al ei pe una dintre primele cinci poziţii ale celor mai interesante coperţi de album ale lui 2013. Şi că o Gaga ajunsă în gura leului Die Antwoord, cu tot cu faimoasa şi hidoasa ei rochie din carne, e infinit mai pop şi mai art decît acest atît de inconsistent şi plictisitor ARTPOP.
Paul Breazu este jurnalist.
