Spiritual vs senzorial
● Bill Frisell, Silent Comedy, Tzadik, 2013.
Uitîndu-mă în urmă, observ statistic o predilecţie de care sufăr în ultimele luni, de a asculta albume solo, deşi mereu găsesc ceva de cîrcotit în privinţa lor; uneori, necinstit, chiar faptul că sînt albume solo. Deşi mai intime, adesea le găsesc ostentative şi sărace în comparaţie cu un efort colectiv. Uneori, precum în cazul lui Bill Frisell, le găsesc chiar agresive. Aici avem, însă, de-a face cu un album pentru care nu ar avea sens nici o formă de acompaniament, solitudinea sugerată de ciupitul corzilor e însăşi esenţa albumului. Bill Frisell s-a lansat drept unul dintre stindardele casei de discuri ECM, sprijinitori şi promotori ai avangardei muzicale în Europa. În calitate de chitarist plătit cu ziua, a acompaniat o serie de producţii ECM, la începutul anilor ’80, şi a îndrăznit chiar cîteva albume proprii înainte să-şi ia zborul din acest incubator jazz al Europei.
După recentul succes (relativ) cu un album de prelucrări după John Lennon, Frisell revine cu acest material produs de John Zorn la firma lui, aspect ce spune deja cîte ceva despre natura materialului. Vîrsta vine cu o preferinţă pentru confort, iar în anii recenţi, bătrîneţea l-a silit pe Frisell să se aşeze în albume confortabile. Comparativ cu acestea, materialul de faţă este un spasm violent, de evadare din propriile norme (nici alea foarte normative), o tentativă de redeprindere a gustului pentru inovaţie. Chitaristul improvizează live pe chitară, în combinaţie cu un filtru de efecte şi looping, o încercare de conciliere a unui instrument de orînduire clasică cu trucul digital modern. Nu avem, totuşi, aglomeraţia şi gimnastica sonoră generată adesea de această combinaţie, ci un sound rarefiat de chitară solitară, componenta electro fiind menită strict pentru a modifica pe alocuri textura produsă de corzi, nu de a o completa cu peisaje sonore digitale.
Senzaţiile şi părerile pe care le poate produce (uneori în acelaşi ascultător) sînt, evident, împărţite. Unii fani se plîng de impresia lăsată – că artistul şi-a pus chitara pe masă şi şi-a îndemnat pisica să umble pe ea. Alţii realizează că Frisell nu e, totuşi, un farsor şi încearcă să-i joace jocul. Concluzia – oarecum intuitivă – este că, dacă acest material ar fi fost produs de un artist anonim, ar fi probabil considerat o obrăznicie, dar, ştiind că e un rezultat al colaborării Frisell – Zorn, începi să suspectezi că la mijloc e o conspiraţie sionistă de manipulare mentală pe căi subsonice. Pe cei care au apreciat albumele de chitară experimentală recent recenzate aici (ale lui Westerhus, Aarset ori Rypdal) îi îndemn să îşi rişte timpul cu exerciţiul audio propus de Frisell. Comparativ cu pomenitele materiale, e mai slab structurat, mai free (-jazz), mai zornist (=strident) şi cu mai puţine şanse să vîndă în afara cercului de fani care cumpără orice vine de la ECM/Tzadik. Pe cei care aşteaptă virtuozitate chitaristică în sens clasic, în care plăcerea e de ambele părţi – a artistului şi a audiospectatorului –, îi îndrum spre catalogul clasic al lui Frisell şi spre Festivalul „Gărîna“, unde vor putea asculta, trag nădejde, o compilaţie mai largă a influentei sale opere, cu de toate pentru toţi şi cu cîteva dintre cele mai calde şi emoţionante partituri de chitară din jazzul modern.
Se cuvine remarcat, totuşi, că deseori Frisell a avut contribuţii de o natură similară prezentului material, în albumele sale colaborative, unde partenerii îl completau cu straturi suplimentare care să confere coerenţă improvizaţiei experimentale. Necazul e că aici colaboratorii lipsesc, prin urmare şi agentul coagulant al acestor spasme chitaristice. Rămîne în sarcina ascultătorului să realizeze interpolarea şi extrapolarea, cu condiţia să fie motivat în a executa astfel de exerciţii nu neapărat intelectuale, ci undeva la graniţa dintre spiritual şi senzorial, capabile să catalizeze meditaţie, cînd ascultătorul nu e pus în defensivă de momentele mai stridente.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
