Queer Pop

● The Knife, Shaking the Habitual, Rabid Records, 2013

„Istoria muzicii e fatalmente scrisă de mereu privilegiatul bărbat alb.“ Cuvintele lui Olof Dreijer, extrase dintr-un interviu acordat în martie, anul acesta, publicaţiei britanice The Guardian, nu sînt o noutate pentru filozofia trupei din care face parte, The Knife. Duo-ul suedez, care o mai conţine pe sora geamănă a lui Olof, Karin Dreijer Andersson, a flirtat încă de la începuturile sale cu războiul împotriva establishment-ului construit de „bărbatul alb“. În 2003, premiaţi la Grammy-urile suedeze pentru Grupul Pop al Anului, Dreijer-ii au boicotat ceremonia, trimiţînd pe scenă două reprezentate ale colectivului Guerilla Girls – un grup de luptă împotriva sexismului şi a rasismului de pe scena artistică internaţională. Patru ani mai tîrziu, după apariţia celui de-al treilea album, Silent Shout, The Knife lipsea iarăşi din locul în care devenea cîştigătoare la şase categorii. Succesul LP-ului amintit, înregistrat în 2006, a însemnat şi retragerea trupei din Stockholm. Olof şi Karin nu s-au despărţit, însă, de muzică. Primul a înlocuit electro-pop-ul întunecat al TK cu techno-ul, lansînd patru EP-uri sub pseudonimul Oni Ayhun, în timp ce jumătatea cealaltă l-a dus într-o zonă mai abisală, mai stranie, dar şi mai organică, cu enigmaticul – la data apariţiei – proiect Fever Ray.

Pe 5 aprilie 2013, The Knife şi-a întrerupt exilul cu un al patrulea album de studio, o operă contrariantă, întinsă pe durata a 96 de minute şi numită – dacă mai era nevoie să o spun – Shaking the Habitual. Spun contrariantă pentru că, dacă pînă în acest moment grupul a ales să-şi performeze idiosincraziile şi opiniile legate de unele dintre cele mai fierbinţi „-isme“ ale contemporaneităţii pe un format universal – şi mă refer aici la un standard popist, deci conformist şi accesibil –, frame-ul sonor pe care fraţii Dreijer îşi construiesc discursul acum se mută într-o dimensiune cvasi-experimentalistă, devenind o emulaţie a trecutului The Knife, în măsura în care e una a proiectelor independente ale celor doi membri ai trupei, dar şi una a zonelor muzicale subversive, încărcate politic, din trecut. Piesele sînt improvizaţii lungi – nici una dintre ele, cu excepţia a două interludii neimportante în economia albumului, nu coboară sub 5 minute; cea mai lungă dintre ele măsoară 19 minute şi 2 secunde – care migrează la infinit între diversele genuri muzicale, alternînd momentele de o frumuseţe bîntuitoare cu cele de o banalitate anesteziantă. N-o să găsiţi nici o „Heartbeats“ sau „Pass This On“ – cu excepţia cîtorva firimituri – pe Shaking the Habitual. Dar – aşa cum o spune şi titlul albumului – nici nu aveţi vreun motiv să căutaţi. Între esenţele de tribal şi drone, jazz şi industrial, synth pop, house şi techno, apropiindu-se periculos de mult cînd de o estetică cu care o cîntăreaţă numită Björk şi-a construit o carieră de succes, cînd de zona de confort a unei alte entităţi muzicale mereu în dialog cu problematica gender-ului – Planningtorock –, cînd de sound-ul unic şi claustrofobic al unei avangarde optzeciste prin care au trecut nume de legendă precum Coil sau Current 93, noul opus al grupului The Knife este o aventură din care te întorci excitat şi epuizat în acelaşi timp.

Paul Breazu este jurnalist.