"Unele cîntece au propriile lor fantome" - interviu cu Mark KNOPFLER

Publicat în Dilema Veche nr. 480 din 24 aprilie - 2 mai 2013
"Unele cîntece au propriile lor fantome"   interviu cu Mark KNOPFLER jpeg

Mark Knopfler va concerta la Sala Palatului din Bucureşti, joi, 25 aprilie. Interviul care urmează a fost difuzat de Smooth Radio pe 31 martie 2013.

Ai putea să descrii locul unde ne aflăm acum?

Sîntem la British Grove Studios, în Chiswick, Londra, un studio construit în locul unor ateliere unde odată se făceau acordeoane. Cînd am ajuns eu aici, însă, am găsit un depozit de cărţi, cărţi pentru copii.

Aici ai înregistrat noul tău album, Privateering?

Da, şi a fost o perioadă foarte plăcută, pentru că lucram în acelaşi timp la mai multe înregistrări, nu doar cu trupa mea, dar şi cu Kim Wilson, care lucra la un album de blues, mai erau şi nişte folkişti care ni s-au alăturat, aşa că în acea vreme m-am implicat în trei tipuri de înregistrări, una după alta.

Cînd ai realizat că îţi va ieşi un album dublu?

Începusem să supectez că aşa se va întîmpla, pentru că nu-mi doream neapărat să scot doar un album de blues, aşa că a fost o idee bună să-l încorporez într-un album dublu. Îmi place însă şi să fac lucrurile diferit, în sensul că toată lumea ţi-ar spune că nu e cazul să înregistrezi un album dublu, şi probabil că au dreptate, dar eu întotdeauna mi-am dorit asta.

Te surprinde faptul că eşti atît de productiv?

Sînt surprins de cît de multe lucruri sînt capabil să produc. Nu ştiu dacă asta se datorează faptului că, îmbătrînind, nu mai sînt atît de distras de altele, însă, spre exemplu, chiar şi cînd sînt în turneu, mă trezesc că am mereu chitara alături şi lucrez la vreun cîntec. Cumva, reuşesc să-mi fac timp să lucrez mai mult. Cu laptopul nici nu mai irosesc atîta hîrtie, tăind şi mototolind foi; e mai uşor cu Apple.

Iar ai plecat în turneu, un lucru care-ţi place...

Da, ţine de un anume echilibru. Să cînt live a fost dintotdeauna foarte important pentru mine, este un ciclu important al creaţiei şi oamenii ştiu asta cînd vin să vadă un concert, simt că îmi place să fiu acolo, pe scenă. Niciodată n-am dispărut din peisaj şi e important faptul că mereu am găsit motivaţia de a cînta în faţa oamenilor. Aceasta este partea cea mai plăcută dintre toate. Să ai mult timp şi multe de cîntat, şi să o faci mereu cu prospeţime şi spontaneitate, să nu devină o rutină. Iar asta face totul foarte distractiv – la propriu, mă doare burta de la atîta rîs, pentru că în turnee sînt implicaţi foarte mulţi oameni şi se creează o anume chimie, există un anume spirit... Şi nu e vorba doar de trupă, ci de toată echipa implicată.

Este o parte vitală pentru tine ca muzician...

Pentru mine este o felie importantă de viaţă, dar, în acelaşi timp, îmi place şi să pot sta acasă şi să lucrez la cîntece. Aşa că încerc să menţin toate mingile în aer, să nu plec în turneu în timpul vacanţelor, pentru că vreau să petrec timp şi cu băieţii mei.

Crezi că dragostea ta pentru muzica celtică a apărut în vremea cînd ai trăit în Glasgow?

Îmi vine foarte uşor să cînt muzică celtică, mi se pare foarte natural, iar asta probabil pentru că prima muzică pe care am auzit-o pe cînd eram în Glasgow era muzică celtică, Jimmy Shand, dar şi muzică tradiţională de dans scoţiană. La fel, pe cînd eram în Newcastle, unde existau multe legături între scoţienii care veneau să lucreze în port şi „geordies“, englezii din nord-est. De fapt, familia mamei mele era alcătuită în egală măsură din geordieni şi scoţieni, oameni de la graniţe. Aşa că atunci cînd creşti ascultînd cîntece din regiunea Tyne (cîntam la şcoală „The Waters of Tyne“) sau din Northumbria, ceva ajunge mai tîrziu şi în muzica ta. Dar cînd eşti copil te impresionează şi muzica pe care o asculţi la radio. Cred că am început să cînd încă de la doi-trei ani, poate chiar aveam un an şi jumătate cînd am început să cînt ce auzeam la radio unde, în fiecare zi, era o emisiune cu cîntece pentru copii. Cred că totul atunci a început.

Prima chitară

Ştiu că ai o colecţie impresionantă de chitare...

S-a transformat într-o colecţie, dar nu sînt un colecţionar. N-am intenţionat niciodată să colecţionez chitare. La început ai nevoie de cîteva chitare ca să-ţi cînţi muzica sau să faci înregistrări de studio. Apoi oamenii ţi le oferă sau le împrumuţi, apoi vrei una mai bună decît cea pe care o ai pentru a scoate un sunet mai bun, aşa că la un moment dat te trezeşti cu 70 (rîde) şi îţi dai seama că ai deja o colecţie.

Şi această dragoste pentru chitară tot din copilărie bănuiesc că vine...

Am fost copilul care stătea cu nasul lipit de vitrina magazinului cu chitare şi încă îmi amintesc momentul în care am îndrăznit să-mi aleg de pe perete prima chitară dintr-un magazin din Newcastle. Era o chitară spaniolă, nici nu ştiam cum s-o ţin în mînă, dar mi-o doream cu disperare, şi cum o dădeam eu jos de pe perete tipul din magazin mi-a spus: „Dacă o scapi, am să-ţi scap şi eu una!“. Prima chitară trebuia să fie roşie, ştii!?, genul Hank and the Shads, dar sigur că tatăl meu nu-şi permitea să-mi cumpere o Fender Stratocaster, aşa că mi-a luat o Hoffner mică, pe care a dat doar 50 de lire, care oricum atunci însemna o sumă importantă pentru tata. Cînd am ieşit din magazin, un bătrîn mi-a spus: „Să te ţii de ea!“. N-am să uit asta niciodată.

Obişnuiai să asculţi discuri ca să înveţi să cînţi la chitară?

N-aveam la ce să ascult discuri, dar dacă auzeam ceva care-mi plăcea făceam o adevărată obsesie. Un prieten de-al meu avea discul cu „Because They’re Young“ de Duane Eddy – asta era înainte să am chitara, aveam 10-12 ani –, şi mă duceam la el să pună discul mereu şi mereu – cred că acela a fost primul semn al fixaţiei nesănătoase pe care am făcut-o deseori pentru cîte un cîntec.

Dragostea ta pentru chitare îţi aminteşte de cînd erai copil?

E important, foarte important, să ai grijă de copilul din tine. Inocenţa e foarte importantă. Deunăzi, vorbeam chiar despre acest lucru cu o scriitoare foarte bună, Edna O’Brien, iar ea spunea că inocenţa este cel mai important lucru din viaţa noastră, este vitală. Sînt de acord. Cred că lucrurile care te stimulează şi-ţi dau energie încă de la început trebuie păstrate. Aşa că atunci cînd spun „copilul care stă cu nasul lipit de vitrina magazinului cu chitare“, încerc să păstrez viu acel sentiment. Să zicem că urmează să mă întîlnesc cu un prieten într-o cafenea în Soho sau oriunde altundeva, să luăm micul dejun – lucru care, de altfel, mi se întîmplă des –, îmi parchez întotdeauna bicicleta peste drum de magazinul de muzică, traversez şi privesc înăuntru prin vitrină, ca şi cum m-aş asigura că păstrez legătura cu trecutul. Nu pot trece pe lîngă un magazin de muzică fără să vreau să mă uit la chitare. Vechile obiceiuri nu mor atît de uşor.

Ai învăţat uşor să cînţi la chitară?

Trebuie să-ţi doreşti cu adevărat să înveţi să cînţi. I-am învăţat pe mulţi de-a lungul anilor cum să cînte la chitară şi ştiu că nu e uşor. Îmi amintesc cum îmi forţam degetele să facă anumite mişcări. Nu e vorba doar de învăţatul acordurilor cu mîna stîngă, dar şi de ce trebuie să faci cu mîna dreaptă. Odată ce înveţi cum să ciupeşti corzile cu mîna dreaptă şi cu degetul mare de la stînga să ţii linia de bas, în timp ce restul degetelor cîntă notele, începi să vezi chitara într-un cu totul alt fel decît cîntînd notele separat sau împreună, sau lovind corzile. Odată ce înveţi să ţii şi ritmul şi să faci şi diverse combinaţii, începi să vezi că e ca şi cum ai cînta la pian. Dar încă eşti la suprafaţa lucrurilor, căci cîntatul la chitară este ceva umil. M-a sunat odată Chet Atkins, care era un foarte bun chitarist cu pana, şi ţin minte că m-a compătimit.

Cum ţi-ai dezvoltat stilul?

N-aveam un amplificator pentru chitara electrică şi împrumutam de la prieteni chitare acustice, apoi am început să cînt împreună cu un prieten, care avea o soră mai mare care cînta folk, şi aşa am ajuns să cînt în cluburi de folk şi să învăţ să ciupesc. Dar eu îmi doream cu adevărat să cînt la chitara electrică, într-o trupă de rock ’n’ roll, astfel că tot timpul a existat această dualitate. Mai tîrziu, cînd am început să cînt şi Chicago blues, şi country, mi-am dat seama că totul începea să semene a ceva ce putea fi numit stil. Iar stilul e pur şi simplu ceva ce vine din imitaţie, iar pe măsură ce cînţi tot mai mult, devine recognoscibil. Un stil este recognoscibil, lumea îmi spune tot timpul: „Întotdeauna îţi recunosc chitara cînd o aud la radio“, dar mi-e greu să vorbesc despre stilul meu, pentru că vine din prea multe locuri. Stilul e uşor de recunoscut, dar greu de definit.

„Oamenii folosesc muzica“

Una dintre temele recurente din cîntecele tale este drumul spre sud, în State, dar şi de la Newcastle la Londra. Ai folosit asta chiar pe Southbound Again, primul album Dire Straits...

M-am văzut întotdeauna ca pe un compozitor mai mult decît ca pe un chitarist. Cînd am început să scriu cîntece, am vrut ca, dincolo de influenţele venite dinspre blues şi muzica americană, să folosesc propria geografie. „Southbound“ este o temă importantă pentru mine, pentru că eu însumi am mers de la nord la sud, am făcut pe autostopistul în toate părţile. Însă, cînd m-am mutat în sud, aveam o altfel de casă, aşa că atunci cînd spuneam versul „Southbound again, don’t know if I’m going or leaving home“, totul era adevărat. Vorbeam despre traversarea rîului Tyne, simţi această diferenţă cînd traversezi rîul Tyne, eu încă o simt.

Dar şi Londra a fost importantă pentru tine.

Povestea mea de dragoste cu Londra a început pe cînd aveam 14 ani şi continuă şi azi, chiar dacă acum am o viziune mult mai realistă asupra lumii decît cînd eram adolescent.

Acea temă a călătoriei continuă şi pe Privateering, nu?

Pe album este un cîntec numit „Go Love“ şi chiar despre asta e vorba, despre nevoia de a pleca şi despre plăcerea de a te întoarce ştiind că va trebui să pleci din nou. Mi se întîmplă asta apropo de nord-est şi mă întreb dacă îmi place să mă întorc tocmai pentru că ştiu că pot pleca din nou, că trebuie să mă întorc acolo unde este viaţa mea acum. E un sentiment ciudat. Cred că fiecare are acest tip de relaţie cu locul de unde vine.

Ştiu că tu crezi în faptul că eşti doar un instrument al cîntecului.

Nu-mi place să cred că totul depinde de mine, că impun eu singur tematica unui album, asta m-ar face să simt că mă impun prea mult pe mine şi las prea puţin loc libertăţii şi spontaneităţii. Cîntecul este stăpînul şi tu i te supui, servindu-l cît mai bine. E ca un copil, în sensul că îţi dai toată silinţa să-l creşti, apoi îşi găseşte un drum şi pleacă singur în viaţă. Cîntecele au o viaţă a lor.

Cîntecele tale influenţează oamenii în moduri profunde...

Compui un cîntec şi cîntecul iese în lume, iar oamenii îl folosesc în viaţă să facă lucruri cu el, iar asta se întîmplă în moduri diferite şi foarte interesante. Oamenii folosesc muzica pentru a celebra, pentru a plînge cu ea sau pentru a se linişti după o zi de muncă. Acest lucru te face să te gîndeşti că-i ajuţi pe oameni, că-ţi aduci astfel, contribuţia la vieţile lor. Îmi amintesc – o, Doamne! – că acum ceva timp, după un concert într-un campus universitar, a venit la mine un tip şi mi-a spus: „Vreau doar să ştii că azi a fost o zi literalmente suicidară, dar tu tocmai...“, apoi a ridicat pumnul şi a continuat: „O să continui. O să continui.“ Asta s-ar fi putut întîmpla oriunde – la Newcastle, spre exemplu, cînd se cântă „Local Hero“, se creează un moment fantastic. Asta arată cum cîntecele capătă o viaţă a lor.

Trebuie să fie un sentiment grozav pentru un compozitor să afle că a marcat vieţile unor oameni în aşa fel.

Te simţi foarte norocos că poţi ajunge la sufletele oamenilor, iar la sfîrşitul concertului, nu-şi doreşti ca doar fetele să izbucnească în lacrimi. Cînd vezi în public zdrahoni cu trupuri ca nişte saci de ciment, stînd cu braţele încrucişate, te întrebi dacă nu cumva cineva i-a adus acolo şi tu trebuie să le provoci nişte reacţii, dar la final, vezi că au lacrimi în ochi şi atunci ştii că ai realizat ceva.

În noul setlist se găsesc şi cîntece noi, lucru care trebuie să fi fost destul de dificil de ales...

E foarte interesant faptul că anumite cîntece pur şi simplu nu pot fi scoase din setlist, indiferent de cît de multe cîntece noi ai compune. Şi atîta timp cît îmi place să le cînt în continuare, o s-o fac. „Romeo & Juliet“ e unul din acestea. Pare că a trecut testul timpului. La începutul lui, pare că ceva nu e acordat cum trebuie, dar asta deja face parte din arhitectura cîntecului şi n-am cum să mai scap de asta.

Şi alte cîntece ale tale sînt definite de primele acorduri.

Da, „Brothers In Arms“ e un altul. E interesant că, în cazul acestor două cîntece – dar e valabil şi pentru „Sultans of Swing“ –, primele note arată exact despre ce e vorba, deşi am încercat să fac altceva din ele. Odată, am încercat să cînt „Money For Nothing“ altfel – nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci, dar anumite cîntece se definesc prin începutul lor şi nu poţi să te îndepărtezi de acel lucru.

Probabil multă lume îţi spune tot felul de poveşti legate de un cîntec precum „Brothers In Arms“, spre exemplu...

„Brothers In Arms“ este un bun exemplu de cîntec care face lucruri de neimaginat şi care oferă mult confort oamenilor. Îmi amintesc cum, la radio, un tip care luptase pe tanc în Războiul din Golf povestea cum, după o luptă de noapte, a doua zi dimineaţa au conectat sistemul de sunet al tancurilor din acel regiment şi au pus „Brothers In Arms“ ca pe un fel de imn.    

„Cauţi propria plăcere“

Mulţi se gîndesc la cariera ta în termenii a două perioade: „anii rock“ şi „anii de folk-acustic“, dar mie mi se pare prea simplu, cînd, de fapt, influenţele merg împreună şi se amestecă.

Toate contururile devin indistincte pe la margini. Ca şi cum ai arunca un pahar de apă pe un tablou. Uneori, nici măcar nu eşti foarte conştient de ceea ce faci.

Eşti un compozitor disciplinat?

Sînt – aşa cum mi-a spus un profesor în şcoală – fundamental leneş. Dacă mă suni şi-mi propui să luăm prînzul împreună, mi se va părea o idee de geniu, care îmi va da o stare foarte bună. Cineva mai matur decît mine ar refuza şi s-ar apuca de treabă.

Ce te motivează să compui?

Cauţi propria plăcere, aşa cum un poet bun sau un romancier bun sau un pictor bun ar face. Trebuie mai întîi să-ţi facă ţie plăcere pentru că, dacă nu-ţi place ţie, nu va plăcea nimănui.

Dar eşti recunoscător şansei pe care o ai, nu?

Niciodată nu uit cît de norocos sînt să fac asta la un asemenea nivel, cu asemenea muzicieni. Este un privilegiu fantastic.

Scrii şi cînd eşti plecat în turneu?

Mai demult, îmi era greu să scriu în timpul unui turneu, poate pentru că eram mai puţin organizat, pe cînd acum, după atîţia ani petrecuţi pe drum, aş putea scrie o carte despre cum să supravieţuieşti unui turneu. Capeţi experienţă şi afli ce poţi face mai bine cu timpul pe care-l ai la dispoziţie, dar asta vine după un anume moment în care, dacă nu ai grijă, îţi poţi face singur rău.

Ştii întotdeauna exact despre ce scrii sau poate fi şi ceva mai abstract?

Indiferent de efortul artistic, subconştientul joacă un mare rol. Nu ştii niciodată foarte multe despre ce vrei să faci. Să-ţi dau un exemplu: cînd lucrez la 50 de cîntece în acelaşi timp, încep să le grupez într-un anume fel, iar asta pentru că, în haosul din mintea mea, se întîmplă totuşi nişte lucruri pe care nu le pot urmări conştient tot timpul. Nu ştiu exact ce urmăresc, ce caut. După o vreme, analizez ce-am făcut şi îmi spun: „Sigur că se leagă!“ Iar altcineva, mai tîrziu, poate observa foarte clar tematica.

În setlist-ul turneului ai făcut loc şi noilor cîntece, cum se integrează?

Îmi place să le cînt mai ales celor care încă nu le-au auzit. Mă gîndesc chiar că un cîntec precum „Privateering“ va însemna ceva în varianta live, la fel şi „Haul Away“ sau „Kingdom Of Gold“. Unele cîntece sînt ambiţioase şi vreau să le cînt cu trupa mea de acum, vreau să păstrez lucrurile interesante, să le cînt pe rînd şi să pot schimba setlist-ul în fiecare seară. Un lucru bun cînd ai înregistrat mai multe albume este că îţi oferă mai multe alegeri cînd vrei să cînţi live.

Mereu ai scris cîntece despre artizani şi muncitori, nu?

Cred că meseriile oamenilor sînt mereu interesante. Oamenii trebuie să muncească şi îi compătimesc pe cei care nu o fac, mai ales pe cei care n-au vrut niciodată să muncească (rîde), cred că pierd foarte mult. M-a interesat întotdeauna munca oamenilor, iar oamenii simpli au fost, acolo de unde vin eu, o mare sursă de inspiraţie. Crescut în Northumberland, n-am avut niciodată o imagine idilică a vieţii la ţară, munca pe cîmp e muncă pe cîmp. Îmi place să cînt live un cîntec precum „Hill Farmer’s Blues“ sau „Yon Two Crows“, pe care l-am cîntat şi în turneul cu Bob Dylan.

Influenţa dinspre folkul tradiţional nu e niciodată departe, nu?

Îmi amintesc că cineva a zis despre muzica mea instrumentală, de pe Local Hero sau cea compusă pentru coloana sonoră a filmului Cal (excelent film, fantastic chiar, regizat de Pat O’Connor): „Cum se face că muzica sună de parcă ar fi fost compusă acum 1000 de ani?“ Cred că asta vine din faptul că am absorbit sunetele şi cadenţa muzicii ascultate în trecutul cel mai îndepărtat. Prin ’95-’96, am cîntat cu nişte muzicieni irlandezi foarte grei şi i-am întrebat dacă influenţele celtice din muzica mea sînt irlandeze sau scoţiene. Ei au zis că sînt, fără dubiu, scoţiene, iar asta datorită intervalurilor. Încă nu sînt sigur că am înţeles, dar anul trecut am înregistrat cu scoţianul Phil Cunningham şi, nu mai ştiu exact ce anume cîntam, cînd el a zis: „Asta vine direct din Western Highlands.“ I-am spus că sună ca orice alt cîntec vechi, dar el a zis că sigur vine de acolo. Iar asta e grozav, pentru că te legitimează într-un fel. Ai putea rîde spunînd că e un furtişag, genul de lucruri pentru care oamenii sînt acuzaţi. Dar sînt doar opt note, oricum.

Multe dintre cîntecele tale spun poveşti, iar albumul începe cu una foarte puternică – „Redbud Tree“.

Nu sînt sigur ce anume m-a inspirat pentru acel cîntec sau unde am citit. Ar putea fi ceva legat de Războiul Civil American, dar nu sînt sigur. Uneori, e ca şi cum o fantomă ar vorbi prin tine. Dar eu nu-mi pun întrebări, încerc să văd unde poate duce cîntecul, indiferent de fantoma care-mi vorbeşte. Ai putea lua cîte un cîntec de pe fiecare album, să le pui împreună, şi vei începe să vezi legături. Dar cine poate şti cu adevărat despre ce e vorba? Mi-ar plăcea să pot vorbi despre toate astea, mi-ar plăcea să povestesc cum compun, dar nu pot, pentru că nu există o formulă. Fiecare cîntec e unic, iar unele cîntece au propriile lor fantome, propriile lor voci care vor să se facă auzite printre crăpături. Sînt sigur că există şi cărţi unde lucrurile stau la fel.

Cum a fost turneul nord american cu Bob Dylan din toamna anului trecut? Ştiu că sînteţi prieteni buni.

Mă ştiu cu Bob de foarte multă vreme. A venit să vadă Dire Straits pe cînd eram doar o trupă de patru oameni, cîntam la Sunset Strip în Los Angeles, şi atunci ne-am cunoscut. Bob m-a impresionat foarte mult cînd l-am ascultat prima dată – pe atunci cînta acustic, cîntece folk. Cred că aveam vreo 12 ani cînd sora mea a adus acasă primul disc cu Dylan şi, de atunci, l-am urmărit tot timpul. Eram în public la Newcastle cînd a venit în concert şi cînd a cîntat jumătate acustic, jumătate electric, şi mi-a plăcut atît de mult. Prietenia noastră a venit natural, căci ne tragem rădăcinile muzicale din aceleaşi locuri, iar creativitatea noastră se bazează pe folk şi blues, foloseşte acele forme pentru a crea altceva numai al nostru. Cred că energia şi pasiunea cu care compunem şi cîntăm amîndoi vine din dragostea pentru aceleaşi rădăcini muzicale.

Imaginea din cîntecul „Privateering“, despre pregătirea pentru plecarea pe mare, se potriveşte cu ideea de a te îmbarca pentru o nouă aventură în turneu.

E ca şi cum ai trăi pe un mic vas, care pluteşte pe mare tot timpul şi care trebuie să reziste. Trebuie să fii pregătit şi să-ţi placă să munceşti în echipă. Viaţa de turneu nu e pentru oricine. După concert, spre exemplu, uneori trebuie să mergi la aeroport în mijlocul nopţii, dimineaţa să aterizezi altundeva şi să te cazezi la un hotel, sau ai putea fi într-o maşină îndreptîndu-te noaptea spre un alt loc... Mulţi n-ar rezista, n-ar avea nici un sens pentru ei să facă asta, de-asta spun că trebuie să ţi se potrivească acest gen de viaţă. Mulţi vor să stea acasă, să urmărească Wimbledon-ul la televizor şi să scoată sticlele goale de lapte pe verandă...

Iar trupa şi echipa trebuie să fie pregătite pentru asta.

Ai nevoie de oameni care să accepte rigorile turneului şi să fie dedicaţi. E un adevărat angajament, ca la teatru – deşi, probabil, e mai greu decît la teatru, căci acolo ei au de făcut două matinee pe săptămînă, în timp ce noi avem, în general, cinci concerte pe săptămînă. Dar noi n-o să facem cinci, probabil vom face mai multe.

traducere de Marius CHIVU

Foto: A. Buss, wikimedia commons / V. Yuksel

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
Județ sub teroarea urșilor și a șerpilor. Localnicii dintr-un municipiu se tem de trei zile să iasă din case VIDEO
Urșii au dat iama în mai multe zone locuite din Vâlcea. În reședința de județ, într-un cartier al orașului, fiarele au ajuns să se plimbe pe străzi, iar o familie s-a trezit cu un șarpe în casă.
image
De ce a „înghețat” la nivel ridicat prețul legumelor românești. Explicațiile unui fenomen neobișnuit
Legumele românești se vând la fel de scump ca la începutul sezonului, iar obișnuita pantă descendentă nu se face simțită ca în alți ani. De peste două săptămâni, prețurile la tarabe au înghețat, la propriu
image
Teoriile conspiraționiste și reticența la vaccin anulează un secol de cercetare medicală. Ce boli grave revin în forță
Medicii trag un semnal de alarmă și dau de înțeles că din cauza reticenței la vaccinare riscăm să anulăm aproape un secol de cercetare medicală. Boli care erau ținute în frâu, unele aproape eradicate, se întorc amenințător, făcând victime, tocmai fiindcă găsesc teren propice.

HIstoria.ro

image
O tentativă de sinucidere în închisoarea Pitești: Povestea dramatică a lui Nicolae Eșianu
Nicolae Eșianu s-a născut la Cluj în 1923. Tatăl, director la Banca Ardeleană, iar mama, profesoară. Școala primară o face la Sibiu și apoi Liceul Militar la Târgu Mureș. În 1942 își dă bacalaureatul la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu.
image
Războiul aerian împotriva Germaniei
Pe la mijlocul anului 1943, soarta războiului s-a întors în favoarea Aliaților atât în Europa, cât și în Pacific. Informațiile ULTRA au jucat un rol extrem de important în războiul aerian deasupra Germaniei.