Investiţie de imagine
● Serj Tankian, Jazz-iz Christ, Serjical Strike Records, 2013.
Trăim în showbiz o perioadă a iconoclasmului mascat în pamfletărie, însă se cuvine să luăm astfel de idei drept puncte de dezbatere, mai degrabă decît sentinţe fără drept de apel. Chiar acest album este, prin coperta reprezentînd un saxofon crucificat, un pamflet la adresa complexului mesianic impregnat în industria jazz şi în comunitatea sa de ascultători. Totodată, e şi un nou pas în campania lui Serj Tankian de a-şi face prieteni în toate ramificaţiile industriei muzicale. Precedenta recenzie pe care am scris-o la un album Serj Tankian, cu ocazia experimentului său „simfonic“ (prezentat şi într-un concert în România), mi-a reflectat iritarea cu privire la popularul compromis filarmonic-rockeristic prin care punkerii încearcă să acumuleze capital de imagine intelectuală, iar filarmonicile încearcă să se salveze de la faliment şi de la alunecarea în afara unui spaţiu pop în care, dacă nu eşti măcar cu un picior, rişti să dispari din existenţă. Poate articolul a fost mai răstit decît aş fi vrut, însă sper să rămînă ideea.
Nu ştiu ce i-a ieşit lui Tankian din combinaţia respectivă, dar ceva foloase or fi fost, căci cariera solo din ultimii trei ani s-a focalizat aproape exclusiv pe manevre simfonice (tot mai ambiţioase faţă de materialul comentat atunci) ca vehicul pentru o agendă politică de tip #unitisalvam. Cu albumul de faţă, rockerul încearcă să atragă capital de simpatie şi din lumea jazzului, dovedind un spirit de antreprenoriat muzical extrem de tenace şi insidios, care poate fi explicaţia pentru destrămarea System of a Down. Comparativ cu aventurile sale simfonice, Jazz-iz Christ îmi pare mai ingenios, mai progresist, mai divers în idei. Acompaniamentul filarmonic în rock e cel mai adesea un efort de execuţie a unui aranjament muzical simplist care rareori reclamă complexitatea unei formaţii orchestrale de luptă. Acompaniamentul jazzist, de care Tankian are parte aici, e unul creativ şi transformator, contribuţiile invitaţilor şi stilistica interpretării individuale fiind mult mai invazive la adresa compoziţiei originale. Cel mai prezent dintre invitaţi e concetăţeanul lui Tankian, pianistul Tigran Hamasyan, despre care am povestit mai pe larg cu ocazia recentului său concert din Bucureşti. Doina armenească „Garuna“, cu versurile în armeană şi rădăcinile folk, pare adusă de pe albumul pianistului. Hamasyan e însoţit de un mai vechi colaborator al său, Valeri Tolstov, care asigură partea de clape atmosferice, flaut şi alte decoraţiuni esenţiale pentru ca acest album să se poată vinde drept jazz. Trompetistul Tom Duprey, rămas din pomenitele aventuri simfonice, este totuşi elementul cel mai colorat, cu suport pe aproape toate piesele. Trupa rock care l-a acompaniat pe Tankian încă de la debutul solo ajută cu percuţia. Două dintre piese („Distant Thing“ şi „Miso Soup“) ies în evidenţă prin excesul de invitaţi, înghesuind contribuţii minore, de la unele nume care sînt prezente mai mult pentru caseta redacţiei – Larry LaLonde (Primus), Stewart Copeland (Police) şi jazzerul James Merenda. Se resimte pe alocuri şi o tentativă de asociere cu conceptul „world music“, prin titluri şi motive muzicale care fac trimiteri la diverse locaţii („Yerevan to Paris“, „Scotch in China“, „Miso Soup“, „Waitomo Caves“).
Principalul merit al albumului este că Tankian nu cîntă atît de mult pe cît şi-ar fi putut permite. Doar patru dintre piese beneficiază de vocea sa, ceea ce înseamnă o prezenţă minimală în afara rolului de compozitor/producător, aspect pe seama căruia aş pune calitatea materialului. Serj Tankian reuşeşte performanţa de a prezenta drept jazz o serie de piese tip System of Down sterilizate ori structuri pop-rock şi balade jazzificate de pianul lui Hamasyan. Pînă la urmă, pentru asta s-a inventat eticheta „fusion“. Pe de o parte, materialul e expresia libertăţii artistice cîştigate de artist prin anteriorul succes comercial, pe de altă parte, e încă o investiţie de imagine în care beneficiile au altă formă decît succesul imediat al albumului.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
