„Acelaşi sound retro şi pofta de viaţă“ - interviu cu Cătălin RULEA

De ce acest nume „cockish“ – Extraordinar, pentru noul album?

Este o urmare firească a albumului precedent Heroes. De la eroii imaginari ai primului album, am mai inventat cîţiva, dar am trecut şi la faptele şi personajele extraordinare ale realităţii contemporane.

Ce fel de rock cîntaţi voi şi de unde vă revendicaţi muzical?

Nu ne prea gîndim la asta… Rock e suficient. Lăsăm „exegeţii“ să se pronunţe asupra acestei chestiuni spinoase.

Atunci, să te întreb altfel: ce s-a păstrat de pe Heroes şi ce-i cu adevărat nou pe Extraordinar?

Nou este discursul muzical social, de genul rap melodios francez. Direcţia asta nouă a venit cumva natural şi datorită unor inspiraţii mai realiste, aşa cum am răspuns şi la prima întrebare. De pe Heroes s-au păstrat acelaşi sound retro şi pofta de viaţă.

Pe piesa „Nopţi albe“, care mie îmi place foarte mult, faci o rimă la Patapievici. Explică-te.

Hai, explică-te, explică-te şi „umblă ca un trup rătăcit cu o minte strîmbă“... (Rîde) Mda, cum am spus, ni s-a părut oportun să spunem ceva despre ce se întîmplă în societate (repet: în societate, nu în politică), mai ales că am trăit nişte fapte şi întorsături extraordinare, care se văd şi zilele astea în manifestaţiile de stradă. Am început să trăim mai mult în stradă nemulţumirile noastre, decît să ne manifestăm bucuria de a trăi în ceea ce facem. Pe scurt: credem că ce s-a întîmplat cu ICR este o eroare şi o nedreptate pentru cultura din această ţară.

Cum menţii identitatea în evoluţia celor două trupe în care cînţi, Toulouse Lautrec şi The Pixels?

Nu îmi impun personalitatea, ci mai degrabă iau ceea ce e mai bun de la oamenii cu care lucrez. Mi-au plăcut întotdeauna grupurile.

OCS a înregistrat Retro, un EP de cover-uri din mica istorie a rock-ului românesc; dacă Toulouse Lautrec ar face acelaşi lucru, după ce anume aţi face cover-uri?

Probabil că divele ar fi cele care ne-ar inspira în mod deosebit: Angela Similea, Aura Urziceanu, Mihaela Runceanu, Loredana Groza... Ne gîndim la piese ca „De-ar fi să vii“, „Să mori de dragoste rănită“, „Voi cînta pentru mileniul III“ – piese de largă respiraţie. (Rîde)

Cînţi în română, engleză şi franceză, iar cînd începe piesa „Greenman“, mă aştept să cînţi şi în spaniolă. De ce în atîtea limbi şi pentru cine? Cum alegi în ce limbă să scrii versurile unei piese?

Subiectul ăsta cu limba în care cînţi este unul destul de sensibil, pentru că, mai mult decît muzica, este importantă poziţionarea oamenilor faţă de concepte politico-sociale, de genul naţionalism, Europa, globalizare, identitate culturală. În plus, noi nu sîntem vorbitori nativi decît ai limbii române. Cred că am vrut să ne manifestăm nonşalanţa faţă de acest subiect, în aceeaşi măsură în care am vrut să scriem bine versuri, independent de limbă. În timp, am constatat că nici o partitură nu are o limbă predestinată, aşa că este o alegere care ţine de întîmplare.

Robin and the Backstabbers şi-au însuşit un imaginar kinegetic, voi – unul aristocratic-grunge; crezi că rock-ul românesc e lipsit de stil şi de identitate vizuală? Dacă e să privesc înapoi, doar Phoenix mai afişau un anume stil vestimentar, ciobănesc-haiducesc...

(Rîde) Tare asta cu Phoenix! Să ştii că discul ăla cu ciobanul pe coperta alb-negru ar rupe şi astăzi. Sincer, mie şi Alexandru Andrieş mi se pare un brand puternic, cu vesta lui nelipsită, el şi Dan Perjovschi... 

Da, dar cu vestă mai e şi Ion Cristoiu.

Dacă ne uităm în cultura pop a secolului XX, o să descoperim, într-adevăr, tot felul de icon-uri: Andy Warhol, Michael Jackson, Marilyn Monroe, Madonna, Daft Punk, Salvador Dalí. Personal, cred că iconografia culturii pop trebuie să fie puternică, dar pot să-ţi dau şi exemplul contrar: Keith Arnatt – „Trouser – Word Piece“. Keith Arnatt apare cu o pancartă pe care e scris „I am a real artist“. Cumva, asta mi se pare o palmă destul de subtilă adusă iconografiei pop. Artistul contemporan este un om normal, poate arăta ca un contabil sau ca un corporatist. Puterea lui stă în idei şi în operă.

Apropo, a cui fotografie e pe coperta albumului?

Pe copertă este Vladimir, şi preferăm să spunem doar atît. O să vă spună el cînd o să crească mare. (Rîde)

Cît de dificil şi de rentabil mai e azi să scoateţi fizic un album sau un videoclip?

Dificil nu este. Ca obiect, mie mi se pare un „gest“ frumos; cît despre rentabilitate, despre asta trebuie să întrebi casele de discuri. Noi vindem discuri la concerte, şi chiar lunile acestea avem un turneu prin ţară, care include oraşe ca Ploieşti, Cluj, Braşov, Iaşi, Bacău, Piteşti, Tîrgu-Mureş... Puteţi consulta site-ul nostru pentru datele şi locurile concertelor.

Tu cum vezi treaba cu pirateria muzicală?

Eu sînt în ambele tabere. În viaţa mea, am cumpărat discuri, dar am şi descărcat de pe Internet. În plus, produc muzică originală. Concluzia mea este că trebuie ca accesul la cultură şi la informaţie să fie cît mai uşor... În acelaşi timp, orice produs are preţul său pentru că s-a muncit pentru el. Care este concluzia mea? Poate că preţul nu ar trebui să fie mare, pentru a fi mai comod să cumperi decît să descarci de pe Internet.

Eşti un tip neliniştit şi plurivalent. Vorbeşte-ne puţin despre ce mai creezi în afară de muzica trupei, adică despre grafică şi muzica de teatru.

Am terminat un proiect la care lucram de doi ani: catalogul artistului Ion Grigorescu – „The man with a single camera“, un proiect la care am lucrat cu Asociaţia Pplus4. Este publicat la Editura Sternberg.

Fac muzică pentru cîteva piese de teatru: Capete înfierbîntate (un spectacol despre mineriada din 1991), Declar pe proprie răspundere (povestea reală a unei fete de etnie romă din România) şi Nu ne-am născut în locul potrivit (un spectacol despre condiţia de emigrant). Toate cele trei piese sînt în regia lui David Schwartz. 

Am mai colaborat cu Ioana Păun la proiectul „Indicele de indignare“ (o acţiune inspirată de cazul Roşia Montană), care a avut loc într-un sat din apropierea Bucureştiului. 

Ca artist, ultima mea lucrare datează din 2011 şi se numeşte Subtitled (cîteva cuvinte se găsesc pe site-ul creativelaboratories.ro).

Revenind la muzică, cu ce trupă românească v-ar plăcea să plecaţi în turneu?

Cu Robin and the Backstabbers ne-am simţit întotdeauna între prieteni. A fost dragoste la prima vedere. Se întîmpla cîndva în 2010, în Regie, dacă nu mă înşel, pe o terasă la care au cîntat ambele trupe.

Ce trupe tinere de la noi şi de aiurea ne recomanzi să urmărim?

Nu am autoritatea să fac asemenea recomandări, dar, subiectiv vorbind, eu urmăresc Asaf Avidan şi O’Children, iar de la noi Lights Out şi Brum.

Ce-ai mai citit bun în ultima vreme?

Citesc Günter Grass – Decojind ceapa (traducere de Victor Scoradeţ, Polirom), dar am în plan şi Tor Norretranders – Iluzia utilizatorului (traducere de Laurenţiu Staicu, Editura Publica).

O plăcere vinovată?

Tenisul, ca să răspund total desprins de context.

Cătălin Rulea este vocalistul şi chitaristul trupelor Toulouse Lautrec şi The Pixels. Noul album al trupei Toulouse Lautrec, din care mai fac parte Călin Radu şi Bogdan Dragomiroiu, se numeşte Extraordinar (Soft Records), iar următoarele concerte vor avea loc pe 22 noiembrie – J’ai Bistrot din Tîrgu Mureş; 27 noiembrie – Play Café Teatru din Craiova şi 28 noiembrie – El Che din Timişoara. Mai multe la toulouselautrec.ro. 

a consemnat Marius CHIVU 

Foto: tolouselautrec.ro