Kanye Is a Punk Rapper (?)
● Kanye West, Yeezus, Rock-A-Fella/Def Jam, 2013.
Nu luaţi ad litteram titlul acestei cronici de disc. Dar ascultaţi puţin – „They throwin’ hate at me / Want me to stay at ease / Fuck you and your corporation / Y’all niggas can’t control me“. Cuvintele astea, scuipate printre dinţi de Kanye West, complet reinventat pe „New Slaves“, par a te trimite mai degrabă în epoca şi subcultura aceea în care puteai întîlni indivizi precum Johnny Rotten. Piesa asta nu e un accident pe acest al şaselea album al artistului născut în Chicago. La fel cum lipsa unei coperţi şi a unui artwork pentru disc, vîndut în carcasă de plastic şi avînd doar o bandă roşie pe el te poate trimite cu gîndul la aceeaşi estetică. New Order, moştenitoarea Joy Division, făcea acelaşi lucru cu single-ul „Crystal“, în 2001.
Yeezus respiră o furie pe care nu i-aş fi putut-o lipi niciodată pe frunte lui Kanye West, tipul care şi-a permis să fie orice în cei peste 15 ani de carieră, însă niciodată Chuck D. Şi nu vorbesc aici doar de genţile Louis Vuitton de pe umărul lui. Sau de Bentley-urile din garaj. Dar dacă pe el îl pot bănui de o oarecare urmă de ipocrizie, pe omul la care s-a dus cu un sac de piese pentru a fi transformate într-un album nu-l pot arunca în aceeaşi oală. Mîna/mintea lui Rick Rubin, producătorul care şi-a pus amprenta ca nimeni altul pe ultimele decenii de muzică, fie ea hip-hop sau heavy metal, se simte puternic în minimalismul, visceralitatea şi anticonformismul în care acest album vine împachetat. Din nefericire, textele nu reuşesc să ţină pasul întotdeauna cu apocalipsa sonică în care se scaldă astăzi West, care orbitează în jurul unor genuri muzicale, de la industrial la acid house, de la punk la dancehall, de care hip-hop-ul s-a apropiat destul de rar cu atîta curaj. Dincolo de asta, noul album al lui Kanye e o operă despre care se va vorbi mult. Pentru că îi aparţine muzicianului care a schimbat paradigma hip-hop-ului ultimilor ani, plantîndu-l în boxele maşinilor middle şi high class, dar şi pentru că e un disc care, părînd a se întoarce împotriva celui care l-a creat, dinamitează graniţele pe care West le-a desenat cu toate celelalte albume de pînă acum. Şi nu doar pe cele personale, ci şi pe cele ale genului muzical căruia rapper-ul i se circumscrie. E, dacă vreţi, ce făcea şi Death Grips, cu Exmilitary – un album recenzat şi el în această rubrică – cu Exmilitary, acum doi ani.
Yeezus e o operă complexă şi paranoidă, care turează aproape perfect între başi explodanţi şi noise, între o sample-istică expresivă şi pornografie, între politic şi personal. Albumul acesta e atît de surprinzător pentru ceea ce puteam aştepta de la Kanye West încît nu ştiu dacă să-l cred sau nu – de aici şi acel semn de întrebare din titlu. Ba chiar am fost de multe ori tentat să-l consider o glumă. Dar, în ultimă instanţă, dacă ar trebui să-mi şterg prejudecăţile din program, ar trebui să rămînă acolo o concluzie provocată de ceea ce aud chiar în momentul acesta în căşti – muzica unui personaj pe care nu-l credeam capabil să facă acest pas. Iar ăsta e mai mult decît un compliment.
Paul Breazu este jurnalist.
