Sofistipop

● Justin Timberlake, The 20/20 Experience, RCA Records, 2013.

Aluzia vizuală la epoca unui Humphrey Bogart şi a găştii de rat packers care i-a copiat şi i-a urmat lifestyle-ul îi vine onorabil unui Justin Timberlake care, în ultimii şase ani şi jumătate, a fost văzut mai degrabă pe ecranele cinematografelor. „Suit & Tie“ – lead single-ul care a precedat lansarea celui de-al treilea album solistic al fostului membru al The New Mickey Mouse Club şi ’N Sync, dar şi relansarea propriului business numit MySpace – descifrează cu destulă acurateţe dimensiunea muzicală în care se situează The 20/20 Experience. E un animal luxuriant, sofisticat şi fascinant, această nouă operă fabricată de american, cu ajutorul producătorului care i-a construit şi succesul discului anterior – FutureLove/SexSounds –, Timbaland, secondat de adjunctul Jerome „J-Roc“ Harmon.

Dacă pentru falansterul pop e inadmisibil să îşi decupeze piesele în durate care să nu orbiteze obsesiv în jurul celor 3 minute de aur, Timberlake – unul dintre cei mai aclamaţi player-i ai mainstream-ului ultimilor zece ani, în pofida subţirimii raftului discografic – se dezice complet de standard, aruncînd doar două cîntece sub 6 minute pe proaspătul T20/20E. Turul acesta de forţă – apelînd, parţial, un model de regăsit în muzica anilor ’60-’70 – poartă, în acelaşi timp, o senzualitate foarte greu de întîlnit în pop-ul ultimei perioade. (Poate şi pentru faptul că Majestatea Sa Prince, o referinţă cu care Tim-Tim Team a intrat întotdeauna într-o coliziune interesantă, a cam îmbătrînit într-un gen muzical care-i marginalizează lent pe cei ieşiţi din prima tinereţe.) Pe lîngă aceasta, muzica de astăzi a lui Justin Timberlake vine împachetată într-un ambalaj care încearcă – şi reuşeşte în multe dintre cele aproximativ 70 de minute ale albumului – să lipească două perioade ale muzicii despărţite de destui ani şi de destule cutume. Între epoca de glorie a Motown Records şi noul chop’d n screw’d R&B/soul, producţia pare a croşeta cu o uşurinţă reconfortantă o relaţie neparazitată de accidente înspăimîntătoare.

Oricît ar părea de paradoxal pentru un album pe coperta căruia stă numele lui JT, The 20/20 Experience nu te trimite pe ringul de dans. Sau, dacă o face – sînt momente în care Timbaland îşi aminteşte că el e, de fapt, şi un creator de beat-uri –, nu-şi afişează niciodată cu adevărat predilecţia pentru o astfel de destinaţie. Asta poate fi o altă săgeată aruncată în direcţia The Rat Pack şi a muzicii unor Frank Sinatra sau Dean Martin, care se împacă mult mai bine cu un Martini, un trabuc şi o femme fatale, dar şi un semn că Timberlake şi Timbaland încearcă să schimbe regulile jocului, pentru a nu merge braţ la braţ cu hoardele de hoodies care s-au instalat în ultima vreme în zonele eterate ale pop-ului. Uneori, dorinţa aceasta aduce şi balast în muzica de pe album – supradimensionarea pieselor n-a lucrat niciodată în favoarea pop-ului. În principiu, însă, această nouă stilistică funcţionează, făcînd din ascultarea lui T20/20E o experienţă care, deşi te poate purta prin cîteva locuri comune, merită trăită/ascultată.

Paul Breazu este jurnalist.