MUZICĂ

A fost mereu complicat să mi-l imaginez bătrîn pe David Bowie. Într-o lume, cea a pop-ului, obsedată de tinereţea fără bătrîneţe a star-urilor, poate că l-aş fi vrut mort. Împuşcat de un fan cu creierii tulburaţi, la ieşirea din studio în ultima zi a înregistrărilor pentru The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars.

Dacă vreţi să vedeţi de unde se trage post-jazzul norvegian pe seama căruia am tot bătut apa în piuă în această rubrică, vă recomand Odiseea în studio şi concert a lui Terje Rypdal, un artist dintr-o altă generaţie, un album dintr-o altă generaţie decît cele despre care am mai povestit aici în context scandinav.

Cu aceste peste 43 de minute ale celui de-al 15-lea album de studio făcut împreună cu The Bad Seeds, Cave şi grupul său de acompaniament construiesc o operă răvăşitoare şi bîntuitoare, minimalistă, contemplativă şi lunatică, cumva reprimată, „a ghost-baby in the incubator“, aşa cum o numea însuşi autorul ei.

Pe One Life Left, Iordache ne oferă un material instrumental de saxofon grefat pe o varietate de structuri jazz şi funk, suficient de divers încît să nu plictisească, şi suficient de aerisit încît să nu intimideze un public neavizat.

Aşteptarea aceea atît de enervantă pentru fanii uneia dintre cele mai iconice trupe alternative de la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 s-a sfîrşit brusc şi destul de neaşteptat în după-amiaza zilei de 2 februarie 2013. My Bloody Valentine îşi vedea din nou numele pe un disc la 22 de ani distanţă de anteriorul.

Diabolus in Musica nu este doar un album Slayer, ci şi o denumire consacrată pentru un aspect pur tehnic – tritonul, rămas în istorie drept un element de structură muzicală asociat cu lucifericul, din motive neclare: poate din cauza lui Liszt, care s-a bazat pe el pentru a descrie acustic Iadul, poate din cauza atmosferei sumbre pe care o poate stîrni, ori a evitării sale persistente în muzica ecleziastică.

Fade e un album subtil şi compact – chiar surprinzător de compact pentru un grup precum Yo La Tengo; cu siguranţă e vorba aici şi de apariţia lui John McEntire – membru al Tortoise/The Sea and Cake – ca producător, care îşi merită parţial numele, părînd a fi construit cu un sens al dispariţiei care îşi face, de multe ori, simţită prezenţa.

Cel mai recent material al baritonului indie Scott Walker se încheie cu o piesă intitulată „The Day The «Conducător» Died (an Xmas Song)“, dedicată Conducătorului nostru iubit, Nicolae Ceauşescu. Walker îi închină un colind de Crăciun care sună ca un pluguşor cîntat de Sunn O))), cu Jarboe la voce.

Cînd regizorul Peter Strickland (Katalin Varga) a început să lucreze pentru cel de-al doilea film al său, Berberian Sound Studio, alegerea trupei Broadcast ca autoare a soundtrack-ului a fost, privind în spate, una firească.

Jim Jarmusch, stindardul cinema-ului indie, a urmat exemplul lui David Lynch şi s-a apucat de muzică. Ca şi Lynch, a cochetat mereu cu această dimensiune şi a colaborat adesea cu muzicieni de cele mai diverse facturi – Neil Young, Iggy Pop, rapperul RZA.

Soundgarden a fost mereu o ciudăţenie în insectarul grunge-ului, circumscriindu-se destul de greu cercului ideologic şi sonor al genului, aşa cum a fost el confiscat de Nirvana: mai degrabă afirmativă decît deziluzionată, cvasimusculară şi aflată într-un continuu joc al seducţiei cu hard rock-ul şi metal-ul.

Bucureştenii Valerinne sînt o apariţie extrem de proaspătă în lumea muzicală românească, cronologic vorbind. Adică s-au înfiinţat abia anul acesta, prin uniunea dintre Alexandru Das (chitară), Liviu Stoicescu (bass) şi Mircea Smarandache (baterie).

● Alexandru Andrieş, James Taylor, A&A Records, 2012. ● Omul cu Şobolani, Retro, A&A Records, 2012. ● Subcarpaţi, Underground Folclor, www.subcarpaţi.ro, 2012.

Pe contul de Soundcloud al acestei trupe bucureştene, în spaţiul rezevat genului muzical, apare cu insistenţă sintagma „pop melodramatic“. Sînt sigur că e destulă ironie în ştampila pe care grupul lui Andrei Robin Proca şi-o autoadministrează, pentru că pare a fi destulă în muzica pe care o cîntă.

Genul world music este afectat de numeroase prejudecăţi, însă găsesc că orice prejudecată e o formă exagerată a unei observaţii care, la bază, a fost pertinentă în cel puţin o instanţă marcantă. În istoria sa recentă, ceea ce numim acum world music a cunoscut o evoluţie similară cu manelele noastre.

Dacă există astăzi un artist care să decodifice şi să reprezinte corect starea muzicii pop a momentului, el nu se numeşte nici Lady Gaga, nici Lana Del Rey: Robyn Rihanna Fenty, cea mai strălucitoare bijuterie din sipetele Def Jam Recordings.

Philip Glass aparţine grupului celor pentru care muzica e ştiinţă, nu artă. Prin experimentele sale minimaliste, e asociat cu nume ca Steve Reich şi Terry Riley, însă, pentru că trebuia să mănînce şi o pîine, iar ştiinţa îţi bagă mai mult în cap decît în burtă, îi putem auzi compoziţiile şi pe diverse coloane sonore.

În timpul protestelor bucureştene din ianuarie 2012, „Manifestul“ pus pe rime de Norzeatic, filmat în alb şi negru, a devenit viralul emblematic al unei anumite părţi din masa celor prezenţi, fizic sau doar virtual, în Piaţa Universităţii. Cariera acestui MC se suprapune pe aproape întreaga istorie a hip-hop-ului fabricat în România.

În biologie, muzică şi politică, lucrurile evoluează prin cladogeneză (cînd o specie se ramifică) şi anageneză (cînd o specie e înlocuită de o formă mai evoluată a sa). A fi mai evoluat nu înseamnă a fi mai puternic, mai deştept sau mai sofisticat, ci mai adaptabil.

Pentru John Joseph Lydon – puteţi să-l numiţi la fel de bine Johnny Rotten –, drumul de la anarhie la untul pe pîine a trecut prin una dintre cele mai interesante formaţii din epoca de după pulverizarea zgomotoasă a Sex Pistols-ului şi a genului muzical căruia i s-a circumscris. Public Image Ltd. e numele ei.

Am trăit mereu frustrarea de a nu fi crescut odată cu Dead Can Dance. Am cumpărat majoritatea albumelor lor retroactiv, cînd trupa era deja un nume, mi-a fost recomandată mai mult decît am apucat să o recomand eu, n-am simţit bucuria de a o descoperi cînd nimeni nu auzise de ea şi de a o da mai departe.

În august 2009, tot ceea ce numisem indie pînă atunci se topea uşor-uşor într-o pastă în care cocoşeala şi melancolia, două dintre invariabilele care i-au determinat şi condiţionat itinerariul, nu mai reuşeau să spună mare lucru într-un peisaj eliberat din ce în ce mai mult de imperativele canalelor oficiale de diseminare.

Dacă acu ceva vreme mă foloseam de albumele lui Steve Reich sau de pulsaţiile electro ale lui Jan Bang pentru a indica exemple de muzică minimalistă, pentru acest material ar trebui să găsesc un adjectiv care să sugereze o categorie mai minimală decît minimalismul.

În obsedanţii ani ai tranziţiei pilotate cu gura pînă la urechi de Ion Iliescu, două formaţii româneşti reuşeau să deseneze cu succes avatarurile peisajului în care înotam pe vremea aceea: Timpuri Noi şi Sarmalele Reci.

Acum că hipsterii au devenit o nişă socio-culturală recunoscută, nu chiar partid, dar nici ONG, au început să apară în sînul comunităţii facţiunile, forţele civice, trend re-setterii. Am identificat la o privire superficială două direcţii de agregare: cei care se revendică de la Malcolm McDowell şi cei care se revendică de la Amélie.

O adevărată mişcare s-a creat în ultima vreme în jurul repertoriului lăutăresc, a cîntecelor de mahala, celebrînd culegerea lui Anton Pann Spitalul Amorului. La ediţia de anul acesta a Green Hours International Jazz Festival, nu mai puţin de trei proiecte româneşti s-au învîrtit în jurul acestui cîntător al dorului.

Plutind undeva între cele două borne sonore ale scenei locale, scindate – îndeajuns de purist încît să nu comunice cu foarte multă empatie – între indie şi electronică, indietronica trupeţilor Coughy juca rolul unui animal ciudat în liliputana junglă muzicală a României underground.

Cu flautul său şi elementele folk, Ian Anderson s-a asigurat de la bun început că muzica sa nu va putea fi judecată în contextul evoluţionismului prog rock pe care îl acuzam, în unele cronici anterioare, că ar pricinui un sound prea retro la unele trupe (în general la clasici).

La trei ani de la apariţia celui mai aclamat album al lor, amintitul Merriweather Post Pavilion, Animal Collective recidivează cu un nou opus, al zecelea dintr-o carieră care debuta discografic în 2000, (pre-)dispus să agite apele în marea de admiratori şi detractori ai trupei americane. Şi pe bună dreptate.

Van der Graaf Generator e una din cele mai bătrîneşti şi retro trupe din şcoala de prog rock britanic. Indiferent că provin din 1970 ori din 2010, piesele lor continuă să sune de parcă ar fi fost înregistrate şi compuse în anii ’60. Un material experimentalist ca albumul în discuţie îi mai ajută să se reafirme ca trupă progresivă, însă poate e niţel cam tîrziu.

Să fi însemnat ceva pentru Ariel Marcus Rosenberg seara de 19 ianuarie a lui 2010, cînd a fost invitat să cînte în show-ul de televiziune Late Night with Jimmy Fallon, de pe NBC. Teribila „Round and Round“, primul single al albumului care urma să fie lansat peste cîteva luni, numit, cum altfel?!, Before Today.

Pe 15 august 2012 am plecat la Pukkelpop, unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Belgia. La 28 de ani, m-am hotărît în sfîrşit să fac ceva ce puştanii din Olanda, Franţa, Germania fac de la 16 ani: merg cu cortul şi cu prietenii la o chermeză uriaşă de trei zile, unde dorm puţin, dansează, îşi fac de cap şi-şi văd trupele preferate.

Şi uitasem că Neneh Cherry, regina hip hop-ului suedez, mai există (dar şi că hip hop-ul suedez a existat vreodată). Cariera i-a fost sporadică, puţine albume şi cîteva colaborări. În a doua categorie se înscrie şi albumul de faţă, născut din ambiţia jazzerilor de la The Thing de a o acompania pe fiica lui Don Cherry, cu vocea ei răspicată de negresă scandinavă.

Cine a ascultat, acum mai bine de trei ani, un album numit Jewellery, ştie despre ce vorbesc în momentul acesta. Pînă la acea sclipitoare întîmplare, Mica Levi, adolescentă născută într-o familie de muzicieni, crescuse prin „noroaiele“ muzicale ale Londrei şi-şi făcuse de cap pe astăzi aproape defunctul MySpace.

Printre primele experiențe muzicale pe care mi le amintesc, din fragedă copilărie, se numără înmormîntările și nunțile din sat, pe care le frecventam, forțat fiind de cutumele rurale: toți bunicii și copiii, fiecare generație cu interesul ei, trebuiau să se adune pe marginea străzii (principale) să vadă cum trece mortul, ori mireasa, după caz.

În septembrie 2009, debutul pe album al duo-ului londonez Robbie Furze & Milo Cordell, aka The Big Pink, era salutat cu cîteva salve de tun surprinzător de bombastice. În fond, cam aşa arăta şi muzica acestei trupe, apărute exact în momentul în care glowstick-urile nu rave începeau să pîlpîie a moarte, după ce alde Klaxons, Shitdisco, Trash Fashion & Co. spuseseră tot ce era de spus despre acest foarte efemer gen muzical.

Rockul progresiv şi-a schimbat hainele de multe ori, de cînd cei trei canadieni uniţi sub blazonul Rush s-au apucat de treabă. Şi totuşi, astăzi constatăm paradoxul unei relaţii de sinonimie între „prog“ şi „retro“, un fenomen similar celui din literatura science fiction, cu care, de altfel, cei de la Rush au avut o simbioză constantă.

În a doua jumătate a anilor ’90, o trupă cu nume de sat pescăresc de la graniţa cu Bulgaria devenea motivul unei oarecare isterii populare. Vama Veche îşi exhiba în acea vreme un frontman fără o voce care să-l scoată din pluton, dar bine înarmat cu charismă şi, eventual, acel amănunt care le face pe fete să suspine, Tudor Chirilă, şi însemna, înainte de orice, texte.