Life on Terra

● David Bowie, The Next Day, Iso Records, 2013.  

A fost mereu complicat să mi-l imaginez bătrîn pe David Bowie. Într-o lume, cea a pop-ului, obsedată de tinereţea fără bătrîneţe a star-urilor, poate că l-aş fi vrut mort. Împuşcat de un fan cu creierii tulburaţi, la ieşirea din studio în ultima zi a înregistrărilor pentru The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Ucis de o supradoză din cea mai pură cocaină înainte ca Low să deschidă întunecoasa şi irepetabila „trilogie berlineză“. Strivit între fiarele carbonizate ale unui Lamborghini Countach roşu, pe drumul către o oarecare întîlnire cu un oarecare domn Nile Rodgers, în timpul sesiunilor pentru ceea ce avea să devină Let’s Dance. L-aş fi vrut, astfel, pe Bowie nemuritor pentru că nu ştiu cum să relaţionez cu bătrîneţea figurilor eroice din viaţa mea. A supravieţuit, însă, tuturor fanteziilor mele, reuşind să îmbătrînească ca un om obişnuit, fără să-şi petreacă zilele în colanţi fuchsia prin săli de aerobic. Are 66 de ani astăzi, un număr periculos. Şi un album proaspăt-proaspăt, venit la zece ani de la Reality, LP-ul acela rockist şi, oricît de paradoxal ar suna, sensibil şi cuminte pînă-n măduva oaselor. Nu s-au schimbat foarte multe pentru DB de atunci, cu excepţia deceniului adunat vîrstei sale şi a unui infarct care le-a dat ceva emoţii scriitorilor de ferpare. 

Pătratul acela alb care acoperă parţial coperta lui

îmi trage o palmă. Mie şi dorinţelor mele morbide. Dedesubtul lui se ascunde portretul în alb şi negru al unui androgin Bowie, imortalizat într-un îndepărtat an 1977 de fotograful japonez Masayoshi Sukita, pentru coperta unei opere istorice,

Titlul de pe coperta vechiului album e tăiat de o linie fermă. În mijlocul pătratului despre care vorbeam curg trei litere:

. Trecutul (mi-)e ascuns. Bowie mă ia peste picior, spunîndu-mi să merg mai departe, să ies din captivitatea aceasta a ideal-/idolatrizării unui moment oarecare din trecutul unui strălucitor star pop care n-a murit în carcasa unui Lamborghini roşu acum, 31 de ani, pentru a deveni şi mai strălucitor. El însuşi o face pe „Where Are We Now?“, lead single-ul acestui al 24-lea LP de studio al său: se întoarce astăzi în Berlinul

-ului –

– pentru a ne spune că trăieşte în prezentul nostru.

Piesa care dă titlul albumului, o repriză exuberantă în care tobele şi chitările îşi arogă totul, pune lucrurile la punct. Pentru David Bowie, trecutul său, oricît de glorios, e doar un moment al propriei excursii printr-o viaţă care a intrat în al 67-lea ei an. E loc aici de privit înapoi. Fără mînie, fără regret, fără lacrimi. E loc aici de rememorat, cu un oarecare cinism, trecutul – pe

vă puteţi plimba printre referinţe la cele mai importante momente din lunga carieră a muzicianului, de la „Life on Mars?“ la „Bring Me the Disco King“ fără a simţi foarte acut pastişa. E loc aici de un David Bowie care, chiar dacă nu mai trăieşte în ficţiunea retrofuturistă a lui Major Tom, în ambivalenţa şi promiscuitatea sexuală a lui Ziggy Stardust sau în cabaretul extravagant al lui The Thin White Duke, rămîne David Bowie.  

Paul BREAZU este jurnalist.