O divă de avangardă
● Neneh Cherry & The Thing, The Cherry Thing, Smalltown Supersound, 2012.
Şi uitasem că Neneh Cherry, regina hip hop-ului suedez, mai există (dar şi că hip hop-ul suedez a existat vreodată). Cariera i-a fost sporadică, puţine albume şi cîteva colaborări. În a doua categorie se înscrie şi albumul de faţă, născut din ambiţia jazzerilor de la The Thing de a o acompania pe fiica lui Don Cherry, cu vocea ei răspicată de negresă scandinavă, indecisă între punk, hip hop, soul sau jazz. Tocmai această indecizie face albumul interesant, incatalogabil, ciudat, original prin sound, dar nu şi prin compoziţii.
Născută în familie de jazzeri şi soră vitregă cu Eagle Eye Cherry, hippioată în prima tinereţe, punkeriţă în a doua, rapperiţă pe cînd începea să-şi facă un nume, învinsă la mustaţă de Milli Vanilli la prima ei nominalizare Grammy, recompensată totuşi mai tîrziu pentru superhitul nouăzecist „7 Seconds“, Neneh Cherry e o figură extrem de versatilă a muzicii scandinave, din păcate nu şi una harnică. Cea mai mare parte a celor 16 ani care au trecut de la ultimul său album au găsit-o în postură de invitată pe diverse albume brit pop. The Thing, mult mai tinerei, nu sînt totuşi născuţi ieri şi se află în plină ascendenţă. Obişnuiţi ai festivalurilor de jazz scandinav, s-au înfiinţat sub inspiraţia dată chiar de tatăl vitreg al lui Neneh Cherry, compozitorul de jazz Don Cherry. Colaborarea lor cu Neneh e probabil un vis împlinit pentru trioul scandinav ce-şi abandonează apucăturile free jazz pentru un album mai accesibil, cu structuri mai clare, menite să deservească vocea artistei, dar nicidecum un album comun. Comparaţia pe care o găsesc cea mai potrivită pentru soundul acestui material e cu trip hop-ul, dacă înlocuieşti instrumentaţia electro cu una de sax-jazz. Tonul vocal al lui Neneh Cherry, ceva mai răguşit decît pe vremuri, aduce adesea cu albumele de bătrîneţe ale lui Jarboe şi o promovează pe artistă în rîndul divelor de avangardă. Merituoşii membri The Thing sînt: Mats Gustafsson (saxofon), Haker Flaten (bass) şi Paal Nilssen-Love (tobe) şi le-aş acorda lor creditul pentru originalitatea ideii. Fără vocea lui Neneh Cherry însă, albumul nu ar suna atît de deosebit, cu impact atît de imediat. Singurul neajuns e că din spectaculoasa colaborare nu au ieşit suficiente compoziţii (doar „Cashback“ şi „Sudden Moment“, excelente şi cu atît mai frustrante pentru zgîrcenia colaborării). În rest, grupul se mulţumeşte să reconfigureze piese tributare lui Don Cherry („Golden Heart“), amicului său Ornette Coleman („What Reason Could I Give“), trupelor punk The Stooges („Dirt“) şi Suicide („Dream Baby Dream“), practicanţilor de pop ezoteric MF Doom („Accordion“) şi Martinei Topley-Bird („Too Tough to Die“). Oricum, selecţii neobişnuite culese din pop, jazz, hip hop şi rock, rearanjate într-o manieră puţin brută, fără extrapolări jazzy alambicate, încît albumul poate servi ca o relansare a lui Neneh Cherry în lumea pop şi în acelaşi timp să se alinieze moştenirii muzicale lăsate de tatăl său vitreg.
Diversitatea surselor preluate îi dă ocazia lui Neneh să exerseze numeroasele stiluri vocale pe care le-a încercat în indecisa ei carieră. Doamnă aşezată la casa ei, cu familie şi copii, artista revine să ne reamintească de vremurile în care cînta trip hop bristolez (înainte ca scena respectivă să existe), să reafirme că nu vede nici o incompatibilitate între punk şi hip hop (la urma urmei, două genuri social-declarative) şi să demonstreze că jazzul, în spiritul său autentic, e suficient de liberal, încît să poată îmbrăţişa toate acestea într-o manieră coerentă. Dacă MTV-ul mai are un dram de respect faţă de sine, albumul acesta ar trebui să dea măcar un hit care să-i permită lui Neneh Cherry să revină pe valul produs de „7 Seconds“.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
