Cu Bruce Lee la Mamaia
În memoria lui Alvin Lee (19 decembrie 1944 – 6 martie 2013) vocalistul şi chitaristul trupei Ten Years After.
La ora aia, în vara anului 1993, cînd m-a sunat Mihai Godoroja să mă-ntrebe dacă nu aş vrea să cînt la acelaşi festival cu Alvin Lee şi Jack Bruce, am trăit un moment de spaimă existenţială. Pînă atunci, mă erijasem (un „deci“ sau un „decît“ al anilor ’90) în reprezentantul generaţiei flower power în România; acum, trebuia să mă confrunt cu propriii zei.
După cîteva zile, organizatorii erau disperaţi că tobarul lui Alvin Lee voia să cînte numai şi numai pe un set de tobe cu bass-ul supradimensionat, şi întîmplarea fericită a fost că tobele mele aveau exact dimensiunile cerute. Asta însemna că existau şanse ca Alvin Lee sau Jack Bruce să le atingă, măcar în treacăt! Din păcate, trenul avea uşile vagoanelor prea mici pentru nişte tobe cu schepsis, aşa că a trebuit să le demontăm în plin peron, printre familişti şi „kinderi“ cu surprize neplăcute, echipaţi de plajă. Cumpărasem un compartiment întreg, de şase locuri, pentru patru oameni şi restul echipamentului, chestie care nu i s-a părut deloc OK naşului, pentru că „toba nu e om“, ca să citez din memoria afectivă. Păi, hai să spunem că pe locul de la geam stă domnul Tama Superstar, şi-aşa scaunele de pluş nu fac diferenţa între organic şi anorganic! După o tîrguială cu chiote şi dansuri (ştiu că vă întrebaţi de ce nu am mers cu o dubiţă, dar povestea se întîmpla în anii ăia fericiţi, în care să ai maşină însemna un fel de pact cu diavolul, adică cu bătrînii de peste 30 de ani, însuraţi şi purtători de costum), i-am zis exasperat: „Dom’le, dumneata ştii că dacă nu ajungem deseară la Mamaia, nu mai poate avea loc concertul lu’ Bruce şi Lee?“ „Cum, vine Bruce Lee în România? Păi, de ce nu ziceţi aşa, fraţilor?“ Şi, închizînd uşa compartimentului, ne-a lăsat în plata Domnului.
Am văzut filmul Woodstock prin 1985, cînd aveam 17 ani şi eram indecis între punk şi heavy metal. A fost prima oară cînd am plîns cîteva ore în şir, poate mai mult decît la înmormîntarea bunicii mele. Cel mai tare mă impresionase băiatul acela bălai, care a cîntat pe cord deschis şi a plecat de pe scenă cu un bostan pe umăr. Pe atunci, YouTube însemna un vecin cu rude în străinătate, care-ţi închiria cîteva casete şi un videoplayer pentru numai (strict!) o noapte, la un preţ echivalent cu juma’ de salariu decent. Am ţinut caseta o săptămînă, cu orice risc. În prima duminică, m-am dus repejor în piaţa de vechituri din Timişoara (un fel de mall comunist semilegal, care ar merita o descriere detaliată) şi am cumpărat orice revistă sau disc de vinil ce părea a fi din anii ’60, mergînd înapoi pe firul apei, ca un sturion din cărţile Ilenei Mălăncioiu. Aşa am dat de Cream şi am intrat în altă zodie, cea a improvizaţiilor psihedelice lungi şi dese, şi a textelor de muzică ce-ar fi putut sta, liniştite, într-o carte de poezie.
La Mamaia m-am pomenit stînd la o coadă la singurul chioşc cu cremvurşti de pe toată faleza. În faţa mea erau doi străinezi îmbrăcaţi desuet, care, evident, nu se aflau la locul faptei pentru româncele pline de dezinhibiţii. Arătau cumva ca doi bunicuţi din RDG. Erau Alvin Lee şi Jack Bruce, adică ăia de dăduseră mîna cu alde Jim Morisson şi Jimi Hendrix. Tocmai fusese o nouă inflaţie, şi Alvin Lee avea o cărămidă de bancnote de 50.000 de lei în mînă. S-a întors galeş spre mine şi m-a întrebat dacă e bogat. Era dezamăgit că trebuia să mănînce „odogi“; îşi făcuse iluzii că va cînta, pentru prima oară, într-o ţară necocalizată.
I-am împuiat capul cu vastele mele cunoştinţe muzicale, cumva ca purtător de cuvînt al naţiei, dar mi-a tăiat-o scurt şi creţ: „OK, man! Sper să nu-mi aduci un bostan deseară.“ L-am rugat s-o lase pe prietena mea să ne facă o poză, dar a preferat să-i fac eu o poză cu prietena mea. Bun şi-aşa, măcar avem aceleaşi gusturi la femei. Cînd şi-a luat restul de la „odogi“, a observat că pe o bancnotă era chipul lui Brâncuşi. „Wow, Brancuzi? Era român? O să păstrez chestia asta, man!“ A făcut cîţiva paşi, după care s-a întors şi, arătînd spre tricoul meu cu Hendrix, mi-a zis: „Jimi era un chitarist destul de bun.“
Daniel-Silvian Petre este scriitor şi muzician.
