Hipsterism magic
● Maxence Cyrin, The Fantasist, Ekler’o’shock, 2012.
Acum că hipsterii au devenit o nişă socio-culturală recunoscută, nu chiar partid, dar nici ONG, au început să apară în sînul comunităţii facţiunile, forţele civice, trend re-setterii. Am identificat la o privire superficială două direcţii de agregare: cei care se revendică de la Malcolm McDowell (mai exact, de la personajul său din Portocala Mecanică) şi cei care se revendică de la Amélie. Adică unii de inspiraţie britanică, ceilalţi – franţuzească, unii mai punk în spirit, ceilalţi – mai vintage şi mai inocenţi, unii care îşi propun să submineze sistemul săpînd cu mîinile goale temeliile conformismului, ceilalţi – prin metode mai creştineşti, întorcînd celălalt obraz în timp ce te îmbie cu croissante. Un important element comun e că toţi cei pe care i-am întîlnit gătesc – sau au prietene care o fac – excelente brioşe.
Cea de-a doua categorie constituie publicul pentru care Maxence Cyrin a conceput acest album, un melanj de post electro-rock (direcţia Magyar Posse), pian melancolic şi muzică de vin roşu. Epigonii lui McDowell nu vor găsi piese suficient de zvîcnite, însă fanii lui Jeunet vor fi satisfăcuţi. Nu e, totuşi, o derivare a coloanei sonore din Amélie, ci mai degrabă e ceea ce ar fi făcut Bon Iver dacă era responsabil pentru coloana sonoră din Amélie. În anii de aur ai lui Morricone, muzica de film avea această calitate – de a fi muzică, şi nu doar coloană sonoră –, iar asta pare să-l inspire pe Cyrin. Modernizarea pe care o aduce e doar de textură, totul în rest este melodie caldă de modă veche. Deşi instrumentale (cu o excepţie), piesele se încheagă într-un concept epic, cinematic, sugerat de titlurile pieselor: „Lumières Fantomes“, „Le Cercueil de Sarah“, „Nocturne“, „March of the Fantasist“. Sună puţin a Fantoma de la Operă, puţin a realism magic. Există hipsterism magic?
Rapsodul besançonez şi-a făcut un nume amestecînd muzica electronică cu formaţia sa de conservator. A devenit cunoscut prin prelucrări pianistice după hituri techno-pop, bunăoară după Aphex Twin sau Daft Punk. Ca orice hipster care se respectă, e un artivist, activ în modă şi felurite alte arte, nu doar în muzică. Iată că, după numeroase remix-uri, vine şi cu un album propriu, în care identitatea sa e mai presus de cea a muzicienilor săi favoriţi. Rezultatul e, dacă nu inovator, măcar plăcut la auz; şi, ceea ce contează pînă la urmă în zona asta, instigator de emoţii. Mă gîndesc uneori că poate pentru asta luptă hipsterii – pentru recuperarea dreptului la emoţie. De o vreme lucrez în lumea germană, unde emoţiile sînt considerate un concept comunist (iar francezii – comunişti get-beget). În cluburi, muzica e exclusiv techno, electro-body-music şi electro goth nemţesc. Săptămîna trecută am văzut un duel DJ-pian care suna de parcă îşi propusese să demonstreze supremaţia techno faţă de muzica făcută cu sudoarea inimii şi a palmei. Pînă la urmă, pianistul s-a dus să-şi ia o bere şi petrecerea s-a încins cu ceea ce ei numesc live DJ set, în uralele publicului surescitat de droguri recreative. Probabil Maxence Cyrin nu va concerta niciodată prin părţile astea. Muzica lui e caldă, dansabilă, consumabilă la orice vîrstă – muzică pop de cameră, zice un amic. Ascultînd-o, mă cuprinde dorul de barurile clujene în care se ascultă aşa ceva, unde poţi să bei ceai şi să mănînci brioşe, nu 2C-B, iar rochiile sînt înflorate, nu din latex negru.
Acu’ vreun an am mers cu un amic în H&M să ne cumpărăm uniforme de hipsteri, aveam nevoie pentru o petrecere cu ţinută obligatorie. Vînzătoarea ne-a sfătuit că un element cheie al look-ului trebuie să fie ochelarii fără dioptrii. A avut dreptate, dioptriile au ocazionat o serie de conversaţii interesante, care au dus mai departe la aparatele de îndreptat dinţii (purtate de oameni cu dinţi perfecţi) şi, cine ştie, poate cîndva în viitor, aparate auditive false. Ceva mai recent, am văzut cyborgii aceia jucînd la Jocurile Paralimpice şi am început să mă gîndesc că ne îndreptăm spre o cultură pop a infirmităţii. Al cărei rezultat derivat ar putea fi, de ce nu, zgîndărirea apendicelui umanist pe cale să fie extirpat de noua ordine techno.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
