Acusmonium
● Van der Graaf Generator, ALT, Esoteric/Antenna, 2012.
Reuniunea Van der Graaf Generator a dăinuit mai mult decît mă aşteptam, mai ales că venea după peste 20 de ani de absenţă. Iată-i însă la al patrulea album de la reuniune, din păcate unul strict instrumental, deşi Peter Hammill e încă în trupă. Poate tocmai asta e problema, grupul pare să se fi molipsit de la proiectele hammilliene mai obscurantiste, cu peisaje sonore şi improvizaţii – nimic de pe acest album nu are legătură cu poezia math-rock de pe A Grounding in Numbers, de anul trecut, ori cu piesele pentru care trupa, şi Hammill în excelenţa sa lirică, s-au făcut iubiţi. Să fie vorba de paradoxul retro-prog pe care îl pomeneam în recenzia la Rush de acum cîteva săptămîni? Van der Graaf Generator e una din cele mai bătrîneşti şi retro trupe din şcoala de prog rock britanic. Indiferent că provin din 1970 ori din 2010, piesele lor continuă să sune de parcă ar fi fost înregistrate şi compuse în anii ’60. Un material experimentalist ca albumul în discuţie îi mai ajută să se reafirme ca trupă progresivă, însă poate e niţel cam tîrziu şi aparenţele sînt doar parţial salvate. Pe de o parte, cu tot anacronismul lor, Van der Graaf Generator nu trebuie să demonstreze nimic în Anul Domnului 2012. Pe de altă parte, regulile muzicii de improvizaţie şi peisaj sonor sînt altele decît în tinereţea lui Hammill, de fapt s-au rescris cu fiecare nouă generaţie de procesor de sunet lansat pe piaţă, cu fiecare software upgrade, cu fiecare album Coil ori Neubauten. Tehnologia în 2012 e alta decît cea cu care Van der Graaf Generator au învăţat să experimenteze, structurile şi sculele cu care se lucrează sînt altele. Hammill continua însă să se joace cu jucăriile sale analogice, încearcă să scoale din morţi pe Stockhausen şi pe alţi mari experimentalişti ai vremurilor în care era o nebunie să cînţi aşa ceva – vremuri ale experimentului pe lămpi, pline de virtute şi viaţă muzicală, dar de mult apuse.
Albumul ALT sună, neîndoielnic, a album progresiv, însă sună de parcă a fost produs de un călător în timp (în viitor, mai exact). Un pic de coerenţă se găseşte pe „Midnite or So“ datorită temei preluate de la Thelonious Monk şi, în general, albumul mai conţine astfel de porţiuni, ceva mai muzicale, presărate pe ici, pe acolo, dar rarefiate şi lipsite de cheag. Porţiunile ambientale nu par să aibă o arhitectură capabilă să profite de configuraţiile Hi-Fi disponibile în zilele noastre, un uzual obiectiv al producătorilor contemporani de muzică de textură slab structurată. Genul acesta e menit, în 2012, să provoace interfaţa neuronală a ascultătorului prin intermediul unor instalaţii de sunet capabile să susţină provocarea. Sentimente, dar mai ales reacţii fiziologice, sînt stimulate în ascultătorul-vizitator de peisaje sonore. Asta necesită oarecare opulenţă, agresivitate, cu care trupa lui Hammill nu a ţinut pasul, mulţumindu-se cu o formă de scamatorie bazată pe trucuri cîndva inovatoare, dar care azi fac parte din manuale.
Fanii justifică albumul prin termeni pretenţioşi – „sunet acusmatic“ (a cărui origine nu e clar identificabilă într-o sursă, într-un instrument) ori „musique concrete“ (paradigma teoretică a sunetului acusmatic şi fundaţia academică a muzicii moderne de peisaj sonor). Asta face din proiectul lui Hammill unul ştiinţific, în vîna abordărilor lui Steve Reich (dintre cei despre care am mai scris pe aici), ce prezintă interes mai degrabă pentru decompozitorii muzicali decît pentru ascultători, fie ei şi elitişti ori dispuşi să devină cobai ai unui experiment sonor. În concluzie, albumul rămîne manifestarea unui transfer tehnologic între ştiinţă şi artă, însă ştiinţa pe care o reprezintă e mai degrabă cea a acusmoniumului din anii ’70, decît cea a acusticii contemporane, puternic digitizate.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
