Din garda veche
● Terje Rypdal, Odyssey. In Studio & In Concert, ECM, 2012.
Dacă vreţi să vedeţi de unde se trage post-jazzul norvegian pe seama căruia am tot bătut apa în piuă în această rubrică, vă recomand Odiseea în studio şi concert a lui Terje Rypdal, un artist dintr-o altă generaţie, un album dintr-o altă generaţie decît cele despre care am mai povestit aici în context scandinav. Pesemne că, la un moment dat în istoria sa, jazzul norvegian s-a rupt, aripa tînără a făcut un pas decisiv – dacă în faţă sau în lateral, las pe alţii să judece. Nu pot pune degetul pe momentul precis, dar majoritatea artiştilor post-Esbjörn Svensson par să facă parte dintr-un fel de UTC, pentru care Terje Rypdal a fost secretar PCR. Sînt convins că ruptura nu s-a făcut cu duşmănie, dovadă că rădăcinile jazzului scandinav psihedelic pot fi sesizate pe acest album recuperat din anii ’70 într-o formă extinsă la 3 CD-uri, în cadrul suitei de relansări ale albumelor clasice din catalogul casei de discuri ECM.
Aripa tînără scandinavă asimilează tot mai mult din post-rock, muzică ambientală, electronică şi chiar krautrock, într-o încercare – nu neapărat favorabilă sub aspect politic, dar profund progresistă – de a dezintegra semantica noţiunii de jazz. Însă scandinavilor puţin le pasă de politică, acolo lumea se apucă de făcut muzică din plictiseală sau pentru că le cumpără amicii un instrument de ziua lor, nu din vreo sete de succes ori cu speranţa de a-şi cîştiga pîinea din asta. Vremurile reprezentate de Rypdal şi de albumul Odyssey reprezintă un jazz norvegian mai puţin curajos, mai derivat din ce se auzea de la părinţii genului, americanii (bată-i vina, oricît de tîmpiţi îi credem, parcă tot mai multe au venit de la ei la noi, decît invers). Dar nu de la orice americani, ci de la cei din jurul lui Miles Davis, o influenţă decisivă pentru timpurile în care acest album a apărut în varianta sa originală. Materialul oferă un fusion aerisit, ce trădează şi începuturile rock ale chitaristului, cu două balade („Adagio“ şi „Ballade“) ce n-ar fi sunat nelalocul lor pe un material instrumental Pink Floyd. Asta înseamnă că nu e un jazz tocmai conformist, ci mai degrabă unul derivat din nonconformismul altora. Norvegienii aveau să dezvolte propriul lor nonconformism în anii ce au urmat, prin activitatea popularizată de case de discuri precum ECM şi ACT, iar Rypdal – deşi caracterizat acum drept membru al gărzii vechi (coechipier cu Jan Garbarek, la un moment dat) – a fost pe redută în ultimii 30 de ani, pentru a contribui la ceea ce primim acum din partea jazzului norvegian. Nefiind decedat, nu ştiu dacă tinerii de acolo îi acordă deja creditul necesar (probabil la ei lucrurile funcţionează totuşi altfel).
Ca orice album scos de la naftalină, materialul e lansat într-o ediţie atractivă prin bonus track-uri. Surpriza cea mai importantă e un extra CD (Unfinished Highballs) cu înregistrări live de la mijlocul anilor ’70, acompaniate de o orchestră radiofonică suedeză, cu suflători de toate soiurile (trompete, tube etc.), ce anunţau direcţiile mai bombastice în care avea să evolueze muzica artistului, puţin manifestate în înregistrările de pînă atunci. La data respectivă, Rypdal era discipolul teoreticianului muzical George Russell, care îşi încheiase exilul scandinav, iar materialul acestui bonus CD e creditat ca fiind prima manifestare majoră a influenţei mentorului. De fapt, Russell pare să fi fost unul dintre principalii purtători ce au dus virusul jazzului modern din America în Norvegia, şi încă la nivel academic, de unde avea să infecteze alte straturi, precum şi generaţiile ce au urmat. A doua surpriză e o piesă supliment – „Rolling Stone“ – care ori n-a încăput pe discul original, ori artistul a decis că nu era în spiritul potrivit. Şi nu prea e, fiind cea mai explicită tentativă de imitare a lui Miles Davis de pe album, cea mai jazz şi cea mai puţin focalizată pe chitara space rock a lui Rypdal. La o lungime de aproape jumătate de oră, sună mai degrabă a jam session. Celor curioşi de fundaţiile pe care s-a clădit reputaţia casei de discuri ECM – pion esenţial în istoria jazzului european din ultima jumătate de secol –, materialul de faţă e obligatoriu de ascultat.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
