Deranjuri acute
● Sidsel Endresen & Stian Westerhus, Didymoi Dreams, Rune Grammofon, 2012.
Dacă acu ceva vreme mă foloseam de albumele lui Steve Reich sau de pulsaţiile electro ale lui Jan Bang pentru a indica exemple de muzică minimalistă, pentru acest material ar trebui să găsesc un adjectiv care să sugereze o categorie mai minimală decît minimalismul, o octavă alcătuită nu din note, ci din deranjuri acute ale stării fundamentale de linişte.
Sidsel Endresen a făcut destule pentru jazzul norvegian, încît să-şi permită albume precum acesta, pe care majoritatea îl vor asculta doar o dată, căci nu poate funcţiona ca muzică de fundal, iar concentrarea asupra materialului riscă să tulbure cogniţia de zi cu zi. Ducînd în direcţii extremiste experimente vocale testate de-a lungul vremii de diverse dive avant-garde, albumul Didymoi Dreams e un coşmar lynchian alcătuit din frînturi de cuvinte şi interjecţii acompaniate de o chitară utilizată împotriva naturii sale de Stian Westerhus (pomenit deja în această rubrică în contextul colaborărilor sale cu Nils Petter Molvaer, pe care îl bănuiesc că a înlesnit colaborarea protagoniştilor acestui album). În funcţie de categoria de droguri recreative cu care poate fi asociată, muzica poate fi cel mai des categorisită drept upper sau downer. În prima categorie intră trupele energizante, care pun sîngele în mişcare şi sînt asociate cu gama ecstasy/cola/cafea, pentru amatorii de senzaţii tari şi overclocking la procesor. Downere-le sînt mai degrabă pentru doritorii de senzaţii moi, dispuşi să-şi dezactiveze cînd şi cînd unele organe, deci se mulează mai degrabă pe gama marijuana/rădăcină de valeriană. Discul de faţă prezintă însă un soi de producţie sonoră ce se eschivează de la această dihotomie, fiind asociabilă mai degrabă halucinogenelor.
Unii recenzori asociază stilul vocal al lui Endresen cu scat-ul, şi probabil e cea mai apropiată formă de manifestare vocală structurată. Doar că Endresen a scos şi structura din scat. Un dram de structură vine totuşi din partea lui Westerhus, ceea ce face ca piesele (în sensul de bucăţi, nu de piese muzicale) să aibă oarecare identitate – avem „piesa pe care bocăne“, „piesa pe care scîrţîie“, „piesa pe care pîlpîie“ şi „piesa pe care nu se aude nici un instrument, decît dacă o treci printr-un software de procesare sonoră şi dai la maximum una dintre piste“. Chitara trecută prin fel de fel de filtre are ceva din experimentele de filtrare live ale lui Bugge Wesseltoft (autor al unor excelente colaborări cu aceeaşi Endresen, mai digerabile decît materialul de faţă) şi oferă un acompaniament anorganic vocalizelor organice tulburătoare. Dacă Mike Patton ar fi o respectabilă doamnă de 60 de ani, probabil materialele sale cu Zorn sau cu Fantomas ar suna în genul acesta. Lătratul pattonian e îmbinat aici cu tînguiri de vrabie agonizînd, ori cuvinte articulate parcă de o inteligenţă artificială pe cale să înveţe limbajul uman. Westerhus foloseşte chitara la orice, numai la cîntat nu, oferind peisaje sonore sincopate, fragmente ciobite din soundul Coil, fără vreo preocupare de armonizare cu mesajul vocal. Materialul are origini într-o serie de concerte improvizaţioniste în care tînărul chitarist pe val şi venerabila divă jazz au dat frîu liber nu atît imaginaţiei, cît creierului în ansamblu, redus la funcţia sa de sursă de semnal.
Am avut în tinereţe o prietenă penticostală care nu s-a lăsat pînă nu m-a dus la o sesiune/ceremonie de vorbit în limbi – o experienţă cel puţin ciudată, relativ comună, dar despre care lumea nu prea vorbeşte. Primul contact poate fi şocant, agresiv, măcar intimidant, te face să te gîndeşti la definiţia lui Burroughs: „Language is a virus from outer space“. Uneori, virusul suferă mutaţii, iar albumul cuplului Endresen-Westerhus este o mostră rezultat al acestui fenomen. Sper să nu găsească vreodată extratereştrii această înregistrare şi să înţeleagă, Doamne, fereşte!, că e o formă reprezentativă de comunicare interumană.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
