O tradiţie americană

● Yo La Tengo, Fade, Matador Records, 2013.

Ştiu unde mă aflu chiar de la începutul începuturilor. Cînd riff-ul de chitară al lui Ira Kaplan îşi face loc pe „Ohm“, prima piesă a albumului pe care îl ascult acum, mă paraşutez în ţara pe care au inventat-o Bob Dylan şi The Velvet Underground. Sau creatura ieşită din mariajul dintre cele două legende ale muzicii – folk à la americana, viciat de inserturile de noise, romanţă şi lo-fi pop. Ca majoritatea trupelor din această geografie sonoră, Yo La Tengo a patinat constant între ermetic şi accesibil, fiecare album al ei ascunzînd comori preţioase, fie că mă refer aici la triada clasică de albume I Can Hear the Heart Beating As One, Painful şi And Then Nothing Turned Itself Inside-Out, fie că vorbesc despre disfuncţionalele Electr-O-Pura şi Popular Songs. După aproape 30 de ani de carieră, puţine sînt genurile muzicale de care acest grup nu s-a lăsat influenţat, de la bossa nova la funk, de la noise rock la jazz şi shoegaze.

Yo La Tengo e o trupă care cîntă, cum spuneam, de aproape o viaţă. Formată în 1984 de cuplul Ira Kaplan/Georgia Hubley, în orăşelul-apendice al New York-ului, Hoboken, YLT s-a alăturat rapid unei familii post-punk în care-şi mai făceau veacul alde Sonic Youth sau Mission of Burma, printre alţii, trupe care se vor întîlni ulterior în portofoliul cultissimului label independent Matador Records. Ajunsă la al treisprezecelea album cu acest foarte proaspăt Fade, formaţia americană reuşeşte să îşi păstreze nepătată onoarea şi locul foarte particular în istoria muzicii.

Fade e un album subtil şi compact – chiar surprinzător de compact pentru un grup precum Yo La Tengo; cu siguranţă e vorba aici şi de apariţia lui John McEntire – membru al Tortoise/The Sea and Cake – ca producător, care îşi merită parţial numele, părînd a fi construit cu un sens al dispariţiei care îşi face, de multe ori, simţită prezenţa: „Sometimes the bad days maintain their grip / Sometimes the good days fade / (…) / But nothing ever stays the same…“ Extremele din muzica lor dintotdeauna au dispărut şi ele aproape de tot, făcînd din acest release cea mai cuminte operă YLT, fără ca acest cuvînt să altereze frumuseţea muzicii de pe ea. Chiar dacă unii ar putea fi dezamăgiţi de această doză bruscă de coerenţă şi linişte a trupei lui Ira Kaplan.

La patru ani de la ezitantul Popular Songs, noul opus – cu ale sale fandări între acea vulnerabilitate în care s-a simţit mereu confortabil indie-ul din State, şi o vitalitate care uneori pare a fi în dezacord cu aerul general al acestei muzici – e un act de normalitate pentru o formaţie ajunsă la o maturitate tîrzie. În fapt, această aparentă contradicţie, acest joc dintre pesimism şi optimism e unul dintre marker-ele puternice ale sound-ului Yo La Tengo, chiar dacă astăzi nu mai sînt atît de pregnante ca în trecut. Le găsiţi pe amintitul opener „Ohm“ sau pe „Paddle Forward“ – e acolo tot ce i-a născut pe unii ca Beck sau Animal Collective, autori pe care nu-i poţi dezlipi de rădăcinile unei muzici la fel de profund americane ca silueta lui Uncle Sam.

Paul Breazu este jurnalist.