Un prinţ din Levant
● Omar Souleyman, Wenu Wenu, Sham Palace/Sublime Frequencies, 2013.
A vorbi despre Siria de astăzi înseamnă a arăta cu degetul o singură dimensiune a acesteia: războiul civil. Paralizaţi de ororile acestui conflict şi de monomania – justificată, de altfel – a mass-media în raport cu această ţară, am putea trece peste un oarecare amănunt ajuns în Vestul îngrijorat, după ce, acum cîţiva ani, a plecat din bătrînul Levant. Trebuie să fi auzit de Omar Souleyman. Un cîntăreţ de nunţi, în vîrstă de 47 de ani, devenit călător muzical între două lumi care par, graţie lui, a avea mai multe în comun decît ceea ce se poate vedea prin ochii camerelor de luat vederi ale CNN-ului. Souleyman e un star al muzicii arabe, care a reuşit să îşi conserve acest statut, şi dincolo de graniţele ei. Cum a făcut asta? Întrebaţi-i pe Björk, Damon Albarn sau Dan Snaith aka Caribou. Sau pe cei responsabili de organizarea Festivalului de la Glastonbury. Şi, mai nou, pe Kieran Hebden, omul din spatele Proiectului „Four Tet“, cel care i-a produs sirianului cel mai proaspăt album, numit Wenu Wenu şi lansat de un sublabel al astăzi foarte influentei case de discuri Sublime Frequencies – Sham Palace –, pe casetă, suportul care l-a transformat, prin nenumăratele bootleg-uri – legenda spune că ar exista peste 750.000 – într-un star al lumii arabe şi l-a făcut cunoscut în restul lumii.
Ce face Hebden pe acest album trece dincolo de tentaţiile la care ar putea fi supus un producător de muzică electronică ajuns în universul dabke-ului – gen muzical din Orientul Mijlociu căruia i se circumscrie sirianul. Fără a abuza de instrumentarul său sonic, producătorul londonez punctează discret în arhitectura cîntecelor hipnotice pe care le performează Souleyman, lăsîndu-le să respire aerul părţii de lume din care vin, aducîndu-le, totodată, măcar prin dimensiuni, în plasa unui canon occidental. Rezultatul nu avea cum să ducă departe de destinaţia originală a acestei muzici, ringul de dans amenajat în spaţiul în care se desfăşoară o nuntă, chiar dacă Hebden încearcă discret, prin reglajele fine pe care le aplică groove-urile puternice, magnetizante şi delirante, imposibil de oprit ale pieselor de pe acest album, să îl ducă înspre cel al cluburilor.
De la piesa care dă titlul albumului, epica „Wenu Wenu“, la „Ya Yumma“, cu al său detonant final, şi la bijuteria discoidă numită „Nahy“, Omar Souleyman şi Kieran Hebden păstrează un ritm infernal, întrerupt frugal de mai lentele „Mawal Jamar“ şi „Yagbuni“, care funcţionează ca borne de respiro şi ca elemente de diversitate. În ultimă instanţă, Wenu Wenu este un album de muzică de dans – pentru nunţi sau pentru cluburi, ce mai contează? –, dar şi o operă care, prin întîlnirea dintre cei doi muzicieni, încearcă să împace două coduri muzicale între care există deosebiri flagrante. Şi chiar aici apare şi meritul acestui release, care nu se mulţumeşte să fie o înregistrare de muzică electronică de dans, cu cîteva elemente arabe strecurate ici sau colo, pentru coloratură, ci un album pe care două şcoli de muzică reuşesc să funcţioneze mai mult decît coerent.
Paul Breazu este jurnalist.
