Proto & post
● Magnus Öström, Searching for Jupiter, ACT, 2013.
● Tonbruket, Nubium Swimtrip, ACT, 2013.
E a patra cronică pe care o dedic producţiilor membrilor Esbjörn Svensson Trio, însă promit că e ultima, cel puţin pînă la vreun eveniment major (de magnitudinea, să zicem, a învierii lui Esbjörn Svensson). Ca să nu repet prea mult din ce am zis deja: Dan Berglund (bass) şi Magnus Öström (baterie) sînt rămăşiţele trio-ului condus de răposatul Svensson, o trupă-cheie în popularizarea a ceea ce azi presa numeşte postjazz scandinav – o revoluţie de o natură şi amploare similare celor produse de postrock în lumea rock, o schimbare de optică a genului dinspre atitudine înspre emoţie. Ceea ce e totuşi diferit faţă de strategia postrock-ului e că aici nu s-a sacrificat virtuozitatea tehnică, iar cei doi artişti au, prin proiectele lor individuale, un spaţiu de manevră mai larg pentru a demonstra asta.
Refuzînd să continue împreună în absenţa liderului, cei doi supravieţuitori au iniţiat propriile proiecte, care par să avanseze în paralel (chiar în sincron), cu o tenacitate rece şi calculată. Berglund s-a arătat de la bun început atras de rock-ul progresiv, în timp ce Öström (deşi cu un instrument mai predispus spre rock) a început în direcţia jazzului ambiental, subminîndu-şi propriul instrument, care, în astfel de abordări, nu poate fi utilizat la capacităţile sale complete. Prin asta, Öström părea mai paradoxal şi mai interesant de urmărit, însă Berglund, cu grupul său Tonbruket, a arătat mai multă prestanţă live şi o adresabilitate semnificativ mai largă. În 2013, ambii au albume noi, iar trăsăturile distinctive încep să dispară. Albumele au apărut aproape simultan, produse de aceeaşi casă de discuri, cu referinţe astronomice în titluri, ducînd cu gîndul la space rock. Materialele par să conveargă spre direcţia stabilită la debut de Tonbruket, făcîndu-ne să ne întrebăm de ce protagoniştii nu au preferat să îşi aducă ideile împreună, să continue sub un nume comun şi poate cu un rafinament sinergic superior. Surprinzător e că, de data asta, Öström pare cel mai supărat dintre ei, în timp ce materialul lui Berglund a devenit mai funky, cu clape psihedelice care amintesc de Storlokken şi Medeski.
Jazz-rockul lui Öström e modern şi grav, cu treceri de la elegii de sevraj depresiv („Mary Jane Doesn’t Live Here Anymore“), la piese de o agresiune aproape gotică, precum „Hour of the Wolf“. Sînt şi cîteva excepţii, bunăoară joviala „Happy And The Fall“ pare să-i facă cu ochiul lui Berglund. De cealaltă parte, jazz-rockul lui Berglund e ancorat undeva în protoprogresismul anilor ’60, acel deceniu care n-a ajuns niciodată suficient de apreciat, fiind pus în umbră de inovaţiile tehnologice ale deceniului următor şi de faptul că oricum nimeni nu avea loc de Beatles (de altfel, albumul Tonbruket a fost tras chiar la Abbey Road, şi e deschis de o piesă intitulată „Abbey Road“). Pink Floyd e o altă referinţă-cheie a materialului, trupa abandonînd oarecum stilul sugestiv vizual, de coloană sonoră, de la debutul post-EST.
Atît Berglund, cît şi Öström apelează ocazional la imitarea şi omagierea răposatului coleg, asigurîndu-se că nu pierd contactul cu fanii acumulaţi în scurta, dar intensa perioadă de glorie a trio-ului. Gestul e, totuşi, unul izolat şi clar delimitat de restul materialelor, a căror prioritate pare să fie îndepărtarea de trecut şi restabilirea identităţilor muzicale ale celor doi artişti, pe coordonate noi.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.
