După 40 de ani
● Black Sabbath, 13, Vertigo/Universal Music, 2013.
În dimineaţa zilei de 16 iunie 2013 – o altfel banală duminică –, topul britanic al albumelor s-a trezit frecîndu-se cu oarece surpriză la ochi: pe cel mai de sus loc stătea, bine mersi, o trupă numită Black Sabbath. Acum exact patru decenii, pe vremea seminalului album Paranoid, lucrul acesta n-ar fi fost însoţit de prea multe semne de exclamaţie. Astăzi, însă, UK Albums Chart trebuia să arate diferit, într-un peisaj al muzicii dominat majoritar de pop-ul acela bine fertilizat cu R&B şi hip-hop.
Poate că nişte explicaţii ar putea, totuşi, să existe. Ozzy Osbourne s-a întors, pentru un nou album de studio, în trupa din Birmingham, după un exil de 35 de ani. Geezer Butler nu a mai stat nici el la dreapta lui Tony Iommi, din 1994, de la Cross Purposes încoace. Iar Rick Rubin, producătorul care a manufacturat capodopere ale metal-ului precum Reign in Blood (Slayer) sau Toxicity (System of a Down), şi-a văzut visul cu ochii trecînd, în sfîrşit, şi prin – după propriile cuvinte – „magica experienţă“ a colaborării cu una dintre cele mai influente entităţi ale istoriei (heavy) rock-ului.
De la început la sfîrşit, această nouă operă BS stă instalată confortabil în ceea ce aş putea numi „canonul Black Sabbath“. Sound-ul e, în mare parte, cel al trecutului, al acelui trecut, dincolo de fina aplatizare adusă de un „instrument“ de studio numit Pro Tools – lentoarea grea, cavernoasă a riff-urilor lui Iommi, timbrul imuabil şi sinistroid al lui Osbourne, textele captive unui imaginar apocaliptic, ritmica tribalisto-funerară, spartă de scurte cavalcade războinice, piese interminabile, de 7-8 minute, numite „God Is Dead?“. Sau „End of the Beginning“. Sau „Damaged Soul“. Sau „Zeitgeist“. Sau „Dear Father“, piesa-simbol a acestui nou opus, cea închisă de clopotele, tunetele şi răpăitul iritant al ploii de pe „Black Sabbath“, primul cîntec de pe albumul eponim din 1970, imnul generaţiei doom-erilor nouăzecişti şi piesa care a circumscris această unică trupă într-un univers cu o singură planetă. Fără a conţine un moment cu adevărat memorabil, fără a se apropia de perfecţiunea contagioasă a unor „Iron Man“ şi „Children of the Grave“, 13 va rămîne, totuşi, un album surprinzător de pasabil pentru o trupă care n-a mai existat cu adevărat de la plecarea lui Osbourne, chiar dacă au fost, ulterior, momente care m-ar putea contrazice. După Never Say Die!, formaţia „condusă“ de umorile lui Iommi a părut ca s-a aflat, mai mereu, în căutarea acelui paradis muzical pierdut odată cu cel mai disfuncţional membru al său. Fiind nevoită să se adapteze stilurilor celorlalţi şapte vocalişti care l-au urmat pe Ozzy, Black Sabbath s-a îndepărtat uşor-uşor de stilistica adusă pe lume de teribilul album de debut. Cumva, de aici, de la zero, şi-a început Rubin munca – i-a somat pe componenţii trupei să uite că după acea zi de vineri 13 a anului 1970, anul lui Black Sabbath, s-a mai întîmplat ceva în vieţile lor. A funcţionat. Nefiind un instant classic, 13 reuşeşte să opereze într-o dimensiune delimitată de amintitele Paranoid şi Never Say Die!, cu toate defectele lui.
Paul Breazu este jurnalist.
