Portretul artistului la bătrîneţe
• Leonard Cohen, Popular Problems, Columbia Records, 2014
Jumătatea ultimului deceniu trebuie să-i fi făcut destule probleme lui Leonard Cohen. Jefuit de fosta prietenă şi agentă, bardul canadian s-a văzut obligat să iasă din bîrlogul zenificat al mănăstirii budiste Mount Baldy pentru a-şi realimenta conturile topite peste noapte. Turneul mondial de doi ani, început în 2008 — a avut un stop şi la Bucureşti, pe data de 22 septembrie a acelui an —, l-a pus pe picioare. Şi, în pofida celor 9,5 milioane de dolari adunate la capătul maratonului performativ, beneficiile nu au fost doar financiare. Cohen, poetul-muzician născut în 1934, îşi trăia meritata glorie în faţa tribunelor stadioanelor şi a scenelor sălilor de concerte arhipline. Sfîrşitul acestui tur de forţă nu i-a adus o vacanţă, ci înregistrările pentru un nou album, Old Ideas, lansat în 2012 şi devenit repede cel mai de succes disc lansat vreodată de Leonard Cohen. Urmat, desigur, de un turneu de promovare (care s-a oprit, şi el, la Bucureşti).
Ai putea avea senzaţia că e un atlet al muzicii Cohen, luîndu-te după urmele sale în ultimii opt ani. Patru concerte pe O2 Arena şi un show de patru ore (!!!) în Göteborg, Suedia, ar putea fi suficiente motive pentru a te convinge de asta. Să-l ascultăm pe el: „I’m slowing down the tune/ I never liked it fast/ You want to get there soon/ I want to get there last…“ La cei 80 de ani, împliniţi pe 21 septembrie anul acesta, textul de mai sus sună logic. Sau nu: „It’s not because I’m old / It’s not what dying does/ I always liked it slow/ Slow is in my blood.“ „Slow“, seducătorul, electricul şi – da! – lentul blues din deschiderea celui mai proaspăt album al său, Popular Problems, pare a rezolva încă o problemă: Leonard Cohen e cel pe care-l ştii de aproape întotdeauna. Croncănitul magic al vocii sale, atît de joase încît se loveşte uneori de podeaua birtului, e şi el acolo, răsucindu-se delicat şi sardonic pe aranjamentele compozitorului şi producătorului Patrick Leonard (el e omul căruia Madonna trebuie să-i poarte ceva recunoştinţă, măcar pentru „Like a Prayer“ şi „Frozen“, dacă nu şi pentru altele), vorbind despre ce vorbeşte mereu Cohen: sex şi moarte, dragoste şi război, oameni şi zei. Aici se simte canadianul în largul său, scufundat în melancolia care-mi aminteşte vag de şaptezecistul Songs Of Love And Hate. E aici meritul lui Patrick Leonard, care a lucrat şi pentru anteriorul album, pentru că a ştiut cum să-i construiască artistului cuibul: percuţii calde în locul tobelor programate ale anilor ’80, piane şi orgi analogice în locul sintetizatoarelor, delicate layer-e funkoide, vioara romantică a basarabeanului Alexandru Bublitchi şi o atmosferă în care armoniile din backing (Sharon Robinson şi Anjani Thomas sînt şi de această dată creditate pe coperta discului) rumegă timbrul tabagic. Şi chiar dacă uneori muzica se scufundă în locuri comune, şi chiar dacă uneori simţi că repetiţia unor teme aruncă umbre de monotonie peste muzică, şarmul inimitabil al lui Leonard Cohen, bufonul, seducătorul, călugărul, reuşeşte să ascundă micile derapaje ale unui album pregătit să se clasicizeze.
Paul Breazu este jurnalist.
