Pop european cu parfum tropical
● Sébastien Tellier, L’Aventura, Record Makers, 2014.
La debutul discografic, întîmplat acum 13 ani cu eclecticul, seducătorul, lo-fi-stul şi neseriosul L’Incroyable Vérité, garoafa roşie de la butonieră, smokingul, papionul şi barba de pe coperta primului album al lui Sébastien Tellier spuneau povestea dintotdeauna a pop-ului francez. Nu singure, ci împreună cu detaliile unei alte fotografii. Pe verso, un Tellier în slip te privea vag superior, vag nedumerit, ca orice vedetă surprinsă de blitz-ul, venit de niciunde, al unui paparazzo, dintr-o glamouroasă piscină luminată în noapte. De pe inelar, un diamant cu rol principal şi pe copertă îşi arunca în apă kitsch-ul reflexiei. Muzica – de ascultat „în solitudine şi la lumina lumînărilor“, după recomandarea scrisă în booklet de muzician – era făcută după chipul şi asemănarea-i, parte comedie, parte retrofuturism. Încărcat cu piane de cabaret, chitări imperturbabile şi hazlii, sintetizatoare analogice şi ironie, glisînd nepăsător între cool jazz, psych-pop şi nonsens, L’Incroyable Vérité anunţa ceva. Serge Gainsbourg se întorcea din morţi, cu un minus la şarm, cu un plus la bufonerie, dar la fel de arogant, intratabil şi aventuros. Anii ’60-’70, vîrsta de aur a pop-ului francez, erau teleportaţi de Sébastien Tellier într-un univers în care roiau planete cu nume precum Air, Daft Punk, Cassius sau Joakim.
Următoarele albume de studio ale lui Sébastien Tellier, Politics (2005), Sexuality (2008), My God Is Blue (2012) şi Confection (2013) mergeau pe acelaşi drum: erau sexy, erau cool, erau ireverente, erau noir, erau camp. Erau esenţial pop, fără a se agăţa de trend-uri, comutînd stilistic atît de des, încît influenţa unor surse care, cel puţin teoretic, n-aveau nici în clin, nici în mînecă una cu alta, precum Pink Floyd şi ABBA, se topea într-un melanj fără cusur. Tipul pe care Franţa îl trimitea în 2008 la Eurovision pentru un performance de ţinut minte vedea, în anii aceia, muzica, într-un mod foarte particular. Aşa cum o vede şi astăzi, cu acest al şaselea album, numit L’Aventura, produs de el însuşi pe ruta Bougival, locul unde se află studioul de înregistrări al lui Jean Michel Jarre (Jarre şi Philippe Zdar de la Cassius au dat o mînă de ajutor la mixaj), şi Rio de Janeiro, cu sprijinul a doi muzicieni brazilieni, orchestratorul şi compozitorul Arthur Verocai şi bateristul de jazz Robertinho Silva. Conceput ca reimaginare a poveştii propriei copilării, noul LP se ia în serios un pic mai mult decît cele care l-au precedat. Pop-ul de astăzi al lui Tellier schimbă registrul, pentru a deveni vag simfonic, lăsîndu-se colorat de insert-urile ritmice din samba şi bossa nova. Copilul teribil al muzicii franceze îşi permite şi extravaganţa unui intermezzo de 14 minute, între cele două jumătăţi ale albumului. „Comment Revoir Oursinet?“ e o piesă ambiţioasă, în care Tellier îşi depune slăbiciunea pentru synth pop într-o ingenuă şi bulversantă manieră anti-pop. L’Aventura are parfum de tropicalia, dar e parfumul unei grandioase puneri în scenă. Decorurile sînt pictate corect, Brazilia are capitala la Paris, iar jocul actorului principal funcţionează, lăsînd în urmă amintirea unui savuros album de pop pe care îl vom uita, din nefericire sau din fericire, prea repede, pentru a-l redescoperi peste ani.
Paul Breazu este jurnalist.
