A star is dead
● Michael Jackson, XSCAPE, MJJ Music/Epic Records, 2014.
În mai, anul acesta, Michael Jackson mai dobora, dacă mai era nevoie, un record. Single-ul „Love Never Felt So Good“ ajungea pe locul al nouălea în Billboard Hot 100, transformîndu-l pe Jacko în primul artist care reuşea să aibă piese de Top 10, în cinci decenii diferite. Compus cîndva prin 1983, împreună cu Paul Anka, cîntecul acesta n-a trecut niciodată de statutul de demo. Niciodată pînă anul acesta, cînd şi-a făcut loc pe XSCAPE, cel de-al doilea album de studio pe care apare numele star-ului american după moartea sa. În mod logic, fiecare dintre cele opt piese de pe acest LP a avut mai mult sau mai puţin aceeaşi soartă, fie că vorbesc aici despre „Loving You“, ieşită din sesiunile de înregistrări pentru iconicul release Bad şi rămasă undeva într-un sertar, sau despre „Slave to the Rhythm“, un cîntec venit din perioada Dangerous, care a avut aceeaşi traiectorie.
XSCAPE, ca şi Michael, discul din 2010, nu avea cum să fie altceva decît o colecţie de demo-uri reşapate — citiţi aici „aduse în modernitate“ — de o echipă desigur „stelară“ de producători. L.A. Reid, CEO-ul Epic Records şi „inventatorul“ unor act-uri precum OutKast sau Usher, şi-a livrat singur job-ul, aducîndu-l alături şi pe amicul Babyface. Timbaland, ca executive, şi mîna lui dreaptă, J-Roc, nu lipsesc aproape nici o secundă de acolo. Iar amprenta lor tinde în cele mai multe cazuri să o sufoce pe cea a lui MJ. Nici duo-ul Stargate (ca să vă faceţi o idee, Rihanna, Shakira şi Beyoncé au stat temporar în acelaşi studio cu ei) nu e absent. Rezultatul? N-o să vedeţi de la mine nici o grimasă bine contorsionată, nici ovaţii orgasmatice. XSCAPE e o grădină zoologică. Eşti curios, pentru că uneori totul e amuzant, dar nu înţelegi. Trecînd dincolo de limitările tehnice ale producţiei acestui proiect, nu înţelegi de ce vocea lui Michael îşi găseşte foarte greu locul pe update-urile în contemporaneitate ale pieselor sale. Nu înţelegi nici de ce au vrut producătorii să-l transforme pe MJ în geamănul lui Justin Timberlake. Mă rog, nu e totul chiar atît de negru. Sînt acolo şi momente în care lucrurile par a funcţiona — disco-funkista „Love Never Felt So Good“ şi balada „Loving You“ sînt două dintre puţinele. Dar ştii, ascultînd acest album, că ceva nu se potriveşte.
De fapt, nu am ştiut niciodată cum să primesc/privesc povestea asta cu albumele postume ale lui Jackson. Nu le-am văzut sensul — deşi Michael se salva parţial —, atîta vreme cît efectul lor n-a făcut decît să construiască distanţă între mine şi tipul ăla care şi-a aşezat semnătura pe cîteva albume pop perfecte. (Nu pun la socoteală, atunci cînd vorbesc despre sensul unor astfel de release-uri, faptul că fantoma americanului e o mină de aur pentru corporaţii precum Sony Music Entertainment. Sau pentru propria familie.) Şi să dovedească, dacă mai era nevoie de asta, că Michael Jackson e mort.
P.S. Deşi nu reiese prea evident din textul de mai sus, vă recomand să ascultaţi acest album. Cu o menţiune: ascultaţi ediţia Deluxe a LP-ului, cea pe care şi-au făcut loc şi originalele/demo-urile pieselor care apar refăcute pe Standard Edition.
Paul Breazu este jurnalist.
