● Bohren & Der Club of Gore, Piano Nights, Ipecac, 2014.  

Creat mai degrabă ca o glumă (din rămăşiţe de trupe metal încercînd să maimuţărească jazzul), conceptul grupului german Bohren & Der Club of Gore a evoluat insidios – o vreme, gluma s-a tot îngroşat, apoi a început să fie luată în serios de public, iar într-un tîrziu chiar de trupă. Prin asta, nemţii se alătură unui val relativ recent de trupe care atacă prin învăluire, spiralînd prin diverse scene, bătînd la mai multe uşi, fără a găsi însă găzduire pentru mai mult de cîteva nopţi în acelaşi loc. Sunn O))), Ulver, Kayo Dot sînt alte nume ce au orbitat o vreme după această strategie, iar soluţia la care au recurs în cele din urmă a fost să-şi ia soarta în propriile mîini, mergînd pînă la înfiinţarea propriilor case de discuri sau a propriilor minifestivaluri. Bohren & Der Club of Gore au decis, în schimb, să-şi pună soarta în braţele lui Mike Patton, reuşind cu ajutorul acestuia să conserve legăturile cu spaţiul rock şi, în acelaşi timp, să fie băgaţi pe uşa laterală la festivaluri jazz sau electro. Se ştie că cine lucrează cu Patton are uşile deschise în vreo trei-patru scene care n-au mare lucru în comun (poate chiar împotrivă), aşa că nemţii ăştia au reuşit să escaladeze piscurile modeste ale pieţei de muzică sinistră ceva mai rapid decît alţi eclectici mai independenţi. În acelaşi timp, s-au şi plafonat mai repede, dar au făcut-o cu atîta ostentaţie încît, în loc să fie ţinuţi minte drept o trupă monotonă, sînt adesea asemănaţi cu scriitorii despre care se zice că au rescris aceeaşi carte toată viaţa. Există cinema de artă în care nu se întîmplă nimic, avem literatură spectaculoasă despre nimic, cam asta fac şi Bohren & Der Club of Gore, cu aplicaţie pe muzică.

La începuturi, trupa a inovat cu noţiunea paradoxală de doom jazz, mixînd ritmul elefantin à la Black Sabbath (în momentele lor extreme) cu o formă de jazz încetinit pînă la solemnitate. Acceptarea grupului în lumea jazz a început odată cu recrutarea saxofonistului Christoph Clöser în locul chitaristului Reiner Henseleit. Fără chitară, trupa a mai rămas doar cu bass (Robin Rodenberg), tobe (Thorsten Benning) şi sintetizator (Morten Gass), iar frecvenţa sonică a materialelor a coborît cu o notă. Saxofonul mai ridică muzica germanilor în zone mai luminoase şi mai calde, iar pianul (mă rog, sintetizatorul) ce ocupă poziţie centrală în Piano Nights stimulează emoţii ceva mai calde şi propune teme (ori măcar titluri) mai sobre decît materialele precedente. Nu mai avem referinţe la filme horror, dar rezonanţe ale coloanelor sonore din giallo-ul italian continuă să amintească de grupuri din acelaşi aluat estetic precum Mount Fuji Doomjazz Corporation, ori de clasici ca Angelo Badalamenti.

În ciuda titlului, avem un album de saxofon mai mult decît unul de pian. În sprijinul titlului, avem un album de noapte groasă şi ceţoasă, ideal pentru prezentări live în buncăre cu public psihedelic-nihilist. Muzica musteşte de atmosferă şi stimulează stări de spirit din care rişti să nu-ţi mai revii decît cu medicaţie. Trupa rîcîie undeva la marginile sentimentului deşertăciunii şi mizează pe un cu totul alt ton decît cel cu care îi stătea bine muzicii ambientale pe vremea lui Brian Eno. Cei care se plîng că toate filmele cu zombie sînt la fel, ori că e plictisitor să mergi la biserică pentru că se întîmplă de fiecare dată acelaşi lucru, nu vor reuşi să treacă de jumătatea albumului. Pe de altă parte, solemnitatea sound-ului e suficient de somptuoasă încît să confere justificări estetice relativului plictis. Este însă dificil de recomandat catalogul trupei în ansamblul său – materialul de faţă e la fel (de bun, dar şi de şablonard) ca oricare dintre celelalte, poate cu excepţia albumului precedent care a beneficiat de singura lor piesă cu voce (Mike Patton). Trăsăturile distinctive ale albumelor rămîn importante doar pentru cei care resimt fiecare liturghie drept un miracol de sine stătător; şi fiecare film cu zombie drept un comentariu critic la adresa celui precedent.  

Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com.