Poveşti de adormit adulţii
● Coldplay, Ghost Stories, Parlophone Records, 2014
În cea mai nouă carte a sa, I Wear the Black Hat: Grappling with Villains (Real and Imagined), comentatorul pop-cultural american Chuck Klosterman, probabil cel mai mare fost duşman al formaţiei lui Chris Martin, îşi făcea mea culpa după o afirmaţie care, acum 11 ani, suna înspăimîntător: „Coldplay e cea mai de rahat trupă pe care am ascultat-o.“ În 2003, grupul din Londra se pregătea să facă un mare pas către ceea ce e astăzi. Albumul A Rush of Blood to the Head îl aducea pentru a doua oară consecutiv pe lista cîştigătorilor de Grammy-uri, deschizîndu-i apetitul pentru o sumă de „experimente“ pentru care nu a avut niciodată nici subtilitatea, nici ştiinţa. Dar asta e deja altă poveste. Ca să mă întorc, Coldplay a fost mereu o trupă care a adunat coroniţe peste coroniţe. Iar premianţii, se ştie, nu sînt din cale-afară de simpatizaţi. Mai ales atunci cînd, undeva, ceva miroase a înşelătorie. Tot ce a urmat momentului ARoBttH s-a referit exclusiv la recorduri, la ambiţii muzicale bombastice şi la un duel simbolic pentru inexistentul premiu de Cea mai bună trupă din lume cu Bono & Co. Paradoxal — dar nu şi pentru industria muzicală! —, muzica trupei se vindea din ce în ce mai bine, pe măsură ce devenea mai proastă, făcînd din Coldplay cea mai detestabilă entitate din generaţia de trupe indie apărute în siajul The Bends-ului lui Radiohead.
Chestia asta nu se schimbă nici acum, la al şaselea album de studio, conceptualul Ghost Stories. Reziduuri din tot ce a livrat mainstream-ul muzical al ultimilor ani se regăsesc din abundenţă în producţia semnată de Paul Epworh, făcînd ca muzica să sune plat şi siropos. Într-un fel sau altul, Coldplay pare a se fi specializat pe albume-concept plictisitoare. După mediocra „distopie urbană opresivă“ (l-am citat mai devreme pe liderul trupei) în care locuiau acum trei ani Mylo şi Xyloto, personaje care îşi şi împrumutau, de altfel, numele celei de-a cincea opere de studio a trupei britanice, acest Ghost Stories bifează din nou sintagma. De această dată, însă, sursa temei e un act mai deloc soft cyberpunk: übermediatizata despărţire a vocalistului Chris Martin de actriţa Gwyneth Paltrow. Spuneţi-i, dacă vreţi, conscious uncoupling. Scurt pe doi, noul album recită epopeea unui bărbat care trece prin toate secvenţele unui dramatic şi subit eşec sentimental în drumul său spre momentul acceptării situaţiei. Ca să fiu mai exact, o să-l las din nou pe Chris Martin să-şi descrie intenţiile: „Ghost Stories e despre cum îţi pot afecta fantomele trecutului, prezentul şi viitorul“. Din acest motiv, textele sună aşa cum sună: „I think of you / I haven’t slept / I think I do but / I don’t forget.“ Sau „Call it magic / Call it true / I call it magic / When I’m with you / And I just got broken / Broken into two / Still I call it magic / When I’m next to you.“ Sau „Cause you’re a sky / Cause you’re a sky full of stars / I’m gonna give you my heart.“ Este destul de evident că îndrăgostiţii „decuplaţi întru dragoste“ (adaptarea îmi aparţine) nu trec dincolo de rimele foarte la îndemînă. Aşa cum nici Coldplay n-a făcut-o vreodată. Iar pentru un album-concept care se vrea a fi reflexia avatarurilor psihologice ale unui adult ajuns într-un punct delicat al existenţei, trama Ghost Stories e atît de subţire şi de transparentă muzical încît am puternica senzaţie că ambalajul acesta e doar o capcană întinsă, de imperiul indie-corporatist, potenţialului cumpărător/ascultător. Şi că vorbele lui Klosterman au, dincolo de teribilismul evident, măcar un sîmbure de adevăr.
Paul Breazu este jurnalist.
