Jazz-hop
● Flying Lotus, You’re Dead!, Warp Records, 2014.
O schismă mai mult sau mai puţin evidentă a bîntuit mai mereu muzica modernă, opunînd aderenţii a două medii diferite de producţie: studioul de înregistrări şi computerul. Dacă în accepţiunea apărătorilor primului model, maşina inteligentă a lăsat muzica fără suflet, producătorii din noile generaţii nu puteau avea un suport mai bun pentru a se exprima artistic în era revoluţiei tehnologice şi a viitorului instantaneu. Paradoxal, acest mîine care – să le mulţumim, printre alţii, domnilor Steve Jobs şi Palmer Luckey pentru asta! – se întîmplă astăzi îi face, totodată, pe muzicienii acestei epoci să arunce ocheade galeşe trecutului. Şi nu vorbesc aici doar de talazurile infinite de nostalgie care au aruncat-o în contemporaneitate pe Lady Gaga, odată cu post-post-punk-ul, vaporwave-ul şi hauntologia, dar şi de dorinţa a doi muzicieni numiţi Guy-Manuel de Homem-Christo şi Thomas Bangalter de a lucra precum în vremurile de glorie ale funk/disco-ului.
Steven Ellison s-a născut în 1983 şi e un producător cu pedigree, venind dintr-o familie care îi numără pe Alice şi John Coltrane. A debutat discografic în 2006, cu albumul 1983, scos de un label independent din Los Angeles, Plug Records, specializat în muzica experimentală. Un an mai tîrziu semnează cu Warp Records, casă iconică pentru care a manufacturat, pînă anul acesta, trei discuri, Los Angeles (2007), Cosmogramma (2010) şi Until the Quiet Comes (2012), devenind unul dintre cei mai aclamaţi producături ai noii generaţii, alături de nume precum Hudson Mohawke, Clams Casino, Harry Fraud sau Arca. Dacă pînă acum muzica lui Flying Lotus, numele de scenă pe care şi l-a ales Ellison, a avut partea ei copioasă de excentricitate, reuşind să treacă mereu dincolo de ştampila hip-hop care i-a fost aplicată americanului, un album foarte proaspăt, lansat de aceeaşi Warp, merge chiar dincolo de fragilele bariere sonice între care a evoluat artistul pînă acum. FlyLo a mizat de data aceasta pe unul dintre arhitecţii post-bop-ului, Herbie Hancock, şi pe – hélas! – un grup numeros de instrumentişti – amicul Stephen Bruner aka Thundercat la bas, Kamasi Washington la saxofon, Jeff Lynn şi Brandon Small la chitară, Gene Coyne, Deantony Parks şi Ronald Bruner la tobe, Taylor Cannizzaro şi Miguel Atwood-Ferguson la instrumente cu corzi, Laura Darlington la flaut.
Rezultatul acestui mod de producţie îl îndepărtează şi mai mult pe Ellison de hip-hop, apropiindu-l de o interesantă zonă space-jazzistă, cu cele 38 de minute ale propriei versiuni a Cărţii Tibetane a Morţilor – una dintre sursele de inspiraţie pentru progresia narativă a You’re Dead! – în care îşi fac loc aluzii psych rock, drum’n’bass şi R&B, dar şi intervenţiile vocale ale unor Kendrick Lamar şi Snoop Dogg. În călătoria mortuară imaginată de Flying Lotus, structurile muzicale sînt într-o continuă mişcare, ritmica se schimbă mai des decît genurile muzicale pe care producătorul le vizitează galopant. You’re Dead! e un album introspectiv şi, în acelaşi timp, amuzat, curios şi, în pofida numelui, de multe ori strălucitor, care nu se sfieşte să-l citeze pe Ennio Morricone în timp ce pregăteşte un teren de joacă pentru hip-hop-ul viitorului. Sau poate pentru jazz-ul aceluiaşi reper temporal.
Paul Breazu este jurnalist.
