Metal/Mental
● The Body, I Shall Die Here, RVNGIntl. Records, 2014.
Cum ne mai raportăm astăzi la un gen muzical numit metal? După moartea culturii/naţiunii alternative, care a tras uşor-uşor în groapă ultima şi cea mai permisivă invenţie majoră a categoriei, nu metal-ul, a început să bată vîntul. Metallica a redevenit cel mai important player al acestui teren de joc. Marile trupe ale anilor ’80-’90 s-au reîntîlnit cu o neaşteptată faimă. Sigur că, în zona extremă şi avangardistă, apariţia unor proiecte precum Boris sau Sun O))), cu al lor flirt între drone şi doom, părea a deschide uşa schimbărilor în metal. A fost şi n-a fost să fie, genul patentat de coliziunea dintre Black Sabbath şi aproape orice altă trupă cu chitară, bas şi tobe de la începutul anilor ’70 ţinîndu-se cu o oarecare insistenţă de coarda conservatorismului. Faimoasa NOLA scene n-a fost capabilă să treacă dincolo de graniţa unui interes mai degrabă minor pentru o bulă sonoră care, s-o recunoaştem, n-avea cine ştie ce apetenţă comercială. Chiar şi aşa, în ultimii ani au apărut cîteva proiecte apte să viruseze mai mult sau mai puţin vizibil establishment-ul şi estetica genului, fie că vorbesc aici de trupe precum Mastodon şi Baroness sau, la capătul celălalt, de mai noul proiect Wrekmeister Harmonie.
The Body, trupa americană de sludge formată în 1999 şi compusă din Chip King (chitară & voce) şi Lee Buford (tobe & programare), a debutat discografic în 2004, cu un album care îi purta numele şi care o alinia curentului amintit, fără a o scoate în vreun fel în faţă. Albumul care a urmat şase ani mai tîrziu, All the Waters of the Earth Turn to Blood, era deja un pas înainte, iar cel de-al treilea, Christs, Redeemers, apărut la influenta casă de discuri Thrill Jockey, făcea ca această formaţie să devină un nume respectat în liga noise metal-ului. Ba chiar, cu noul album, unul hype. Există măcar două motive care să-mi dea dreptate. Lansat de RVNGIntl., un label foarte cool din State, al cărui portofoliu evoluează lipsit de idiosincrazii între artişti precum CFCF, Julia Holter, Maxmillion Dunbar sau Stellar OM Source – care va performa anul acesta, pe 26 aprilie, la Festivalul Rokolectiv din Bucureşti –, şi produs de Bobby Krlic aka The Haxan Cloak, I Shall Die Here e un experiment reuşit de la primul ţipăt procesat şi sinistroid de pe opener-ul „To Carry the Seeds of Death Within Me“ pînă la feedback-ul terorizant al acelei chitări din finalul ultimei piese, „Darkness Surrounds Us“. Krlic operează cu precizia unui chirurg al Infernului producţia lui ISD, construind, la fel ca în propria muzică, layer-e peste layer-e. Sîntem în interiorul unui asalt sonic neîntrerupt, care mixează colosali (sub-)başi zombificaţi, efecte de chitară duse dincolo de capacitatea de înţelegere a acestui instrument, anxioase ritmuri în slo-mo, rezultate dintr-un infinit dans între tobe şi drum machines şi sample-uri de voci de poetese moderniste (rusoiaca Anna Akhmatova, în cazul acesta) care îşi declamă manifestul: „To the fact that the world is cruel and depraved. To that fact that God did not save.“
Paul Breazu este jurnalist.
