„Muzică pentru cluburi goale“
● Damon Albarn, Everyday Robots, Parlophone Records, 2014.
Damon Albarn e un personaj în toată regula. Una dintre figurile populare ale acelei Cool Britannia nouăzeciste, conduse cu un zîmbet în colţul gurii de Tony Blair, adunînd sufragiile unei Londre intelectuale şi artsy — în contrapunct cu visul umed al clasei muncitoare manchesteriene, numit Noel Gallagher —, Albarn e un călător curios care s-a extras din propriul cocon britpop pentru a călca, pe rînd, graniţa unor universuri destul de îndepărtate. Vorbesc aici de Gorillaz, proiectul construit în 1998 împreună cu desenatorul Jamie Hewlett. Sau de supergrupul The Good, the Bad & the Queen, alături de legendarul baterist nigerian Tony Allen, fostul basist al The Clash, Paul Simonon, şi Simon Tong, fost membru al trupei The Verve, şi de Rocket Juice & the Moon, un alt supergrup, în care i-a avut alături pe acelaşi Allen şi pe Flea. Sau de colaborările cu diverşi muzicieni africani, de opera Monkey: Journey to the West, după un roman al scriitorului chinez din secolul al XVI-lea Wu Cheng’en, de coproducţia ultimului album al lui Bobby Womack, The Bravest Man in the Universe. Sau de multe altele, la fel de importante pentru profilul acestui muzician.
Chiar dacă vi s-ar putea părea ciudat, revizitîndu-i cariera lui Damon Albarn, acest Everyday Robots este primul său albumul solistic. În 2003, englezul îşi lansa un EP solo, Democrazy, care conţinea demo-uri înregistrate în timpul turneului de promovare a ultimului album Blur, Think Tank, dar aia a fost cam tot. Asta pînă în 2011, anul în care a anunţat faptul că lucrează la primul album solo, unul care va conţine, ca să-l citez, „muzică pentru cluburi goale“. Mi-e greu să spun că a reuşit, la fel cum îmi e greu să înţeleg ce înseamnă această muzică, dincolo de metafora ataşată ei. Ce am putut spune după prima ascultare a acestui album a fost faptul că unul dintre muzicienii majori ai epocii noastre a reuşit să construiască un album minor. Iar ăsta e, oricît de paradoxal ar suna, un compliment. Venit de pe planeta bombastică a britpop-ului, trecut prin maximalismul vizual şi sonor al Gorillaz şi prin două supergrupuri, la cei 46 de ani pe care i-a împlinit pe 23 martie anul acesta, Albarn a devenit un călugăr îmbrăcat în bluză de trening pe Everyday Robots. Produs de Richard Russell, şeful label-ului XL Recordings – care, printre altele, i-a „inventat“ pe The Prodigy –, avîndu-i ca special guests pe Brian Eno şi Natacha Khan (Bats for Lashes), proaspătul album e o afacere foarte personală a fostului lider al Blur, care se întinde între propriile experienţe de viaţă şi reflecţii asupra modernităţii lumii noastre condiţionate de tehnologie, povestite muzical în down- şi midtempo. „They didn’t know where they was going but they knew where they was wasn’t it.“ Cuvintele comicului american Richard Buckley, aşezate în deschiderea primei piese de pe album, cea care îi şi dă numele, setează perfect tonul pentru această nouă călătorie a pelerinului Albarn într-o oarecare epocă – poate fi, fără îndoială, şi cea pe care o trăim astăzi – în care romantismul şi introspecţia îşi găsesc încă loc.
Paul Breazu este jurnalist.
