Resuscitare
● The Durutti Column, Chronicle XL, Kooky, 2014.
No genre for old men, se zice despre anumite genuri muzicale, cu precădere despre punk. Nu doar pentru că genul reprezintă spiritul rebel tineresc, ci şi pentru că, dacă practici cu stăruinţă respectivul spirit rebel, nu mai apuci să îmbătrîneşti. Chitaristul Vini Reilly a reuşit cumva să răzbească pînă dincolo de 60 de ani, o raritate pentru scena punk a anilor ’70, şi chiar să scoată albumul aici în discuţie după o serie de tragedii personale. Filmul 24 Hour Party People al lui Michael Winterbottom îl pomeneşte pe Reilly drept un membru al revoluţiei muzicale din Manchester-ul anilor ’80. E unul dintre artiştii trecuţi prin mîinile (şi casa, şi familia) jurnalistului-antreprenor muzical Tony Wilson – principal motor organizatoric al exploziei pop-rock britanice din anii ’80 (creditat printre altele cu afirmaţia „jazz musicians enjoy themselves more than anyone listening to them“).
Întreaga carieră a lui Reilly s-a manifestat la presiunea amicilor ori a fanilor cu care a trăit într-o eternă codependenţă – de la începuturi, cînd locuia cu familiile colegilor de trupă, pînă în vremurile recente în care fanii au intervenit să-i plătească facturile, Vini Reilly a evoluat ca un artist abia tolerat de existenţă, mereu la un pas de a aluneca în afara ei. Chitarist inovator a cărui influenţă e citată de artişti precum Brian Eno, John Frusciante şi Morrissey, acesta şi-a prezentat cea mai mare parte din creaţia artistică ca lider al grupului (redus ulterior la proiect solo) The Durutti Column, înfiinţat de pomenitul Tony Wilson la finele anilor ’70 ca expresie a unui trend situaţionist, popular în vremea respectivă în cercurile stîngist-intelectuale engleze. În ciuda a ce ar putea sugera paragraful introductiv, The Durutti Column nu e un construct derivat direct din sound-ul Sex Pistols, ci e un concept preponderent melodic şi plăcut la auz, construit în jurul modului particular al lui Reilly de a cînta la chitară (şi uneori la pian, de aici referinţa lui Eno). Artistul a cochetat cu numeroase instrumente şi aranjamente stilistice, dar ceea ce va rămîne de pe urma sa este identitatea tonului său chitaristic ce duce instrumentul în zona muzicii ambientale, una din inovaţiile care au mînat tranziţia dinspre generaţia punkului brut înspre inovatorii optzecişti etichetaţi drept post-punk. Resuscitarea recentă a acestei mişcări i-a dat lui Reilly şansa de a fi descoperit de noi generaţii, după ce a trăit prea mult la mila unei secte minore de fani loiali.
Chronicle XL e albumul pe care artistul l-a scos după ce a reînvăţat să cînte la chitară, în urma accidentelor vasculare care i-au disabilitat una din mîini. Materialul nu e complet nou; de fapt, e o versiune extinsă (dublată cu încă un CD) a albumului Chronicle apărut cu trei ani mai devreme, în urma unui eveniment chiar mai nefericit, cînd chitaristul şi-a luat papucii de la iubită. Vine o vîrstă la care un astfel de eveniment nu mai e trivial, iar recuperarea poate fi mai improbabilă decît reabilitarea dintr-un accident vascular. Temele se fac înţelese prin titluri sau versuri, sînt destul de clar alocate pe piese, dar într-un anume punct converg: I guess you just weren’t ready to watch my body growing old. Albumul beneficiază de percuţia loialului amic Bruce Mitchell şi de vocea folkistei Caoilfhionn Rose Birley, invitată să preia o parte din responsabilităţile vocale pe care Reilly nu le-a mai putut îndeplini în consecinţa problemelor de sănătate. Prezenţa invitatei conferă un stil baladesc compoziţiilor recente care împrumută ceva şi din sfera dream pop, în timp ce originile punk abia mai răzbat din cadenţa percuţiei şi din vocea necizelată a lui Reilly, tot mai mormăită cu trecerea anilor, prezentă pe cîteva piese vechi aici rearanjate cu titluri şi versuri noi.
Vini Reilly face muzică şi pe patul de moarte, deci nu m-aş grăbi să anunţ că acesta e albumul-bilanţ al carierei sale, dar e o sinteză largă ce sugerează direcţia în care artistul ar putea apuca, avînd în vedere constrîngerile cu care se confruntă.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
