O menajerie pop
● Les Elephants Bizarres, Zoologic, Music in Space, 2014.
Există (prea) puţine proiecte pop în zona trupelor cu chitare din muzica românească. Nesusţinute de o industrie articulată, nepromovate de media comerciale, interesate aproape exclusiv de genuri de proximitate EDM-istă, nefiinţînd pe o scenă coerentă de cluburi, săli de concerte şi festivaluri pe care să se producă altfel decît accidental, neavînd cum să funcţioneze exclusiv pe Planeta WWW, nereuşind, cu siguranţă şi din aceste motive, să treacă dincolo de manierisme muzicale de import sau de o perpetuă adolescenţă sonoră, aceste proiecte nu trăiesc foarte mult astăzi. Iar dacă o fac, totuşi, o fac dintr-un soi de ambiţie personală.
Les Elephants Bizarres e una dintre trupele care a supravieţuit. Apărută într-un moment în care underground-ul local s-a trezit faţă în faţă cu o generaţie interesantă de formaţii circumscrise garajului indie pop/rock, LEB ar putea să îşi aniverseze anul acesta cel de-al şaptelea an de existenţă, o performanţă rară într-un mediu care a rămas pînă şi fără chestionabilul bastion FM numit Guerrilla. Asta după ce i s-a stins destul de brusc hype-ul perpetuat de o blogosferă cîndva din cale-afară de excitată. Pe lîngă cei şapte ani, CV-ul trupei bucureştene mai bifează cîteva schimbări de componenţă – inventat de patru oameni, band-ul are astăzi şapte membri, după ce a trecut şi printr-un model care presupunea opt instrumentişti –, o schimbare stilistică şi două albume, cel mai nou, numit Zoologic, fiind lansat în martie anul acesta.
Cu acest proaspăt LP, Les Elephants Bizarres face o declaraţie de intenţie, poziţionîndu-se – strategic, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine – într-o zonă de (indie) pop comercial care vrea să ajungă totuşi pe FM, chiar şi în absenţa Guerrillei. Cele trei piese, „Nu mă opri“, eponima „Zoologic“ şi „În culori“, cîntate integral în limba română, o premieră pentru LEB, şi colaborarea cu fostul CTC-ist Deliric (aceeaşi „În culori“) par a-mi da dreptate. Dincolo de aceste amănunte, sound-ul formaţiei s-a „updatat“ (ghilimelele nu au ajuns întîmplător aici), asta şi datorită producţiei lui Bogdan Popoiag, membru al proiectului UNU’. Aşa se face că piese precum „Paper Puppets“, „Jokers“ joacă într-o ligă imaginară în care Daft Punk cîntă ceva punk-funk, în timp ce deja faimoasa colaborare cu rapper-ul Deliric, o discutabilă, dar cu potenţial adictiv repriză de latino-funk-reggae-dubstep, s-a setat pe evazionism adolescentin cu alcool şi iarbă („Eu sînt beat iar / Şi praf par / Şi vine Marcel / Cu înc-un pahar / Şi-aduce marfă / Ca un marfar / Cară plante / Ca un Plafar / Şi mai bag încă una / Şi de mîine mă las / Lasă-mă să plutesc / De parcă-s pe vas / Şi lasă-mă-n vis / Nu vreau să fiu tras / De toţi sînt împins / Doar să fiu tras / Stau întins / Cu ochii-nchişi / Să scap de stres / Să uit de griji...“) şi a devenit aptă să intre în competiţie pentru imnul verii 2014 în localitatea Vama Veche, în descendenţa vreunei oarecare piese de anticariat muzical („Calul din Marlboro“, de exemplu) a trupei Vama Veche.
Paul Breazu este jurnalist.
