Cronicile unor morţi neanunţate
● Sun Kil Moon, Benji, Caldo Verde Records, 2014.
„There were shootings at a Portland mall/ It was everyday America – and that’s all.“ Chitara lui Mark Kozelek se precipită aici, pe cea de-a cincea piesă a noului său album, „Pray for Newtonwn“, pentru a se păstra în aceeaşi cadenţă cu o voce care-şi scuipă cu amărăciune propoziţiile în care moartea — Moartea! — îşi taie partea leului.
Kozelek a fost aproape întotdeauna obsedat de Ea. Cine îşi aminteşte debutul discografic al acestui proiect al său, născut post-Red House Painters, numit Ghosts of the Great Highway (2003), ştie că el orbita în jurul morţilor premature ale boxerilor — o altă fascinaţie a muzicianului american; de altfel, Sun Kil Moon e inspirat de numele unui luptător sud-coreean de categorie uşoară, Sung-Kil Moon — Salvador Sánchez, Pancho Villa şi Duk Koo Kim, toţi trei dispăruţi la aceeaşi vîrstă. 23 de ani.
Pe Benji, Mark Kozelek nu-şi dezminte maniera de a cînta, americană pînă-n măduva oaselor. Textele sînt povestite, iar nu cîntate, chitara aceea rămîne melancolică de la un capăt la celălalt şi totul e atît de personal, de confesiv, de intim, încît ar putea deveni impenetrabil dacă nu s-ar vedea decriptat din cînd în cînd de o serie de momente aparţinînd culturii populare. Îl poţi vedea pe Kozelek în trecut, ascultînd pentru prima oară Young Americans al lui David Bowie, îl poţi vedea uitîndu-se la Benji, filmul din 1974 al lui Joe Camp, poţi vedea cum spirala aceasta a vieţii unui copil care descoperă lumea se face bucăţi, odată cu primirea veştii morţii bunicii sale. Îl poţi auzi spunînd povestea dispariţiei unei rude – „Carissa, when I first saw you, you were a lovely child/ And the last time I saw you, you were 15 and pregnant and running wild“ –, ucise de un incendiu absurd, provocat de explozia unui spray într-un coş de gunoi. Îl poţi vedea înghiţindu-şi frustrarea şi amarul – „Carissa was 35/ You don’t just raise two kids and take out your trash and die.“ Îl poţi auzi vorbind despre o altă rudă, un unchi, „redneck that he was“, omorît şi el de foc, chiar de ziua lui. The Song Remains the Same, filmul-concert despre Led Zeppelin, e motorul rememorării morţii lui Chris Walker, un vechi, foarte vechi prieten, „care fuma iarbă, şi pescuia, şi era cel mai bun imitator al lui Bon Scott dintre cei pe care i-am întîlnit vreodată. Dar Chris a căzut de pe un moped şi a murit cînd avea doar 13 ani.“ Un alt prieten, Brett, îi moare în 1999, iar Kozelek află asta pe platourile de filmare ale Almost Famous, acolo unde juca rolul basistului fictivei trupe Stillwater. În altă parte, moartea lui James Gandolfini la 51 de ani devine ocazia unei exclamaţii care nu aduce nimic bun: „The Sopranos guy died at 51/ That’s the same age as the guy who’s coming to play drums,“ Steve Shelley, fostul baterist din Sonic Youth şi colaborator al lui Mark Kozelek pe Benji avea aceeaşi vîrstă în momentul în care au început înregistrările pentru acest album... Cinism, dar cinismul i-a stat mereu bine muzicianului american, încă de la Down Colorful Hillde, primul release al fostei sale formaţii, Red House Painters.
Paul Breazu este jurnalist.
