Din sudoarea frunţii
● John 5, Careful with that Axe, 60 cycle hum, 2014.
Shock rock-ul presupune o doză de despotism din partea figurii centrale, în jurul căreia se construieşte imaginea trupei. Nume precum King Diamond, Alice Cooper, Rob Zombie, Marilyn Manson ş.a.m.d., deşi au pornit din colective democratice, au evoluat în branduri centrate pe protagonistul care treptat s-a echivalat cu identitatea întregii trupe, dacă nu cumva chiar a marginalizat-o. Divorţurile lui King Diamond de Mercyful Fate, al lui Rob Zombie de White Zombie, ori al lui Marilyn Manson de The Spooky Kids arată că în shock rock e nevoie de exces de ego, de mînă liberă dată unei figuri autoritare. Instrumentişti valoroşi au preferat să se dea la o parte din astfel de proiecte, în ciuda rolului lor central în compoziţii, lăsînd uneori despoţii în penurie de resursă umană, ceea ce explică unele albume mai străvezii, mai diluate, ale acestora. John 5 e unul din chitariştii care au pus umărul la ridicarea a două dintre cele mai longevive fenomene shock rock: Marilyn Manson (de la Mechanical Animals la The Golden Age of Grotesque) şi Rob Zombie (de la Educated Horses încoace). Caracterul serviabil l-a mai pus şi în slujba altor one-man shows – David Lee Roth şi Sebastian Bach, însă mai interesantă decît contribuţiile respective este cariera solo, începută după divorţul de Marilyn Manson. Pentru albumele solo, John 5 şi-a păstrat numele de scenă – în mod uzual modificat cînd accepţi simbria unui rocker vanitos precum sus-pomeniţii.
Dacă pentru primele albume proprii a preferat să exploateze inerţia de a fi cunoscut ca unul dintre clownii-haiduci ai lui Manson, materialele recente prezintă un artist imprevizibil, pornit pe explorare, învăţînd, pe de o parte, de la marii virtuoşi ai chitarei solo, dar păstrînd şi reţete simple pentru fanii cîştigaţi ca acompaniator. Muncind cu sudoarea frunţii ca ghost (song) writer ori muzician de studio pentru toate soiurile de artişti, de la Avril Lavigne la Lynyrd Skynyrd, chitaristul s-a spălat în toate apele care curg prin showbiz-ul american, astfel că precedentul album, cu un cover Michael Jackson, un clip prin care se prezenta drept un Paco De Lucia gotic („Noche Acosador“) şi cîteva tertipuri învăţate din muzica country au anunţat ambiţii largi şi o abordare metodică. Careful with that Axe nu deschide terenuri noi, dar le confirmă pe cele deschise deja cu piese ceva mai rafinate – avem două coveruri country-metal după Jerry Reed („Jerry’s Breakdown“, „Jiffy Jam“) şi din nou o mostră de flamenco întunecat („El Cucuy“). În plus, rockul progresiv e o atracţie inevitabilă pentru orice chitarist care a apucat să acumuleze un portofoliu solo, iar John 5 bifează (fără să irite) cutuma de epatare cultivată în istoria acestui gen de material. Rădăcinile shock rock ale muzicii sale sînt tot mai diluate, dar încă poziţionate proeminent – vezi coperta albumului şi piesele de deschidere/închidere („This is My Rifle“, respectiv „Dream Slayer“). Intro-ul referenţial la adresa crimelor adolescentine din şcolile americane e pus acolo pentru cei care încă îl asociază ideologic cu Marilyn Manson, însă doar piesa de deschidere mai are ceva din cadenţa trepidantă a sound-ului industrial rock în care s-a format.
Singura problemă cu acest material e că Buckethead scoate cîte un astfel album în fiecare săptămînă, de vreo doi ani încoace. Poate nu chiar la fel de divers – e inevitabil să baţi apa în piuă cînd ai scos 70 de albume instrumentale în doi ani, dar aşteptam măcar 30 de minute de compoziţii noi din partea lui John 5, o limită a bunului-simţ chiar şi în muzica instrumentală. Poate e vorba de zgîrcenie, ori poate vor urma şi alte materiale pe modelul de conţinut propus pe Buckethead pentru chitariştii noului mileniu. Oricum, pentru breasla lor, conceptul de album cu piese indexate nu prea are sens, fluxul chitaristic secvenţial potrivindu-se mai natural noii industrii de streaming.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
