Despre „teritorialism“ şi „protocronism“
● Subcarpaţi, Pielea de găină*, Self-released, 2014.
„Înainte să dai play, trebuie să ştii că albumele noastre nu sînt despre teritorialism şi nici despre protocronism, cu toate că sînt folosite elemente folclorice tradiţionale româneşti.“ Pe site-ul Proiectului „Subcarpaţi“, în deschiderea secţiunii discografice, aceea de pe care se poate descărca gratis muzica, stă scris negru pe alb disclaimer-ul pus între ghilimele înainte. Poate că e asta o precizare utilă pentru inocentul acela care intră pe site, descarcă un album şi îl ascultă. Şi poate că ar fi adevărată dacă aceste două noţiuni, „teritorialism“ şi „protocronism“, nu şi-ar baza întreaga existenţă pe construcţia de stereotipuri şi pe idilizarea lor, pentru a-şi face treaba. Inutil să mai spun că „folclorul nostru sublim“ („Frunzuliţă, iarbă deasă“), chiar dacă transportat într-o ramă sonoră contemporană, nu poate să iasă, discursiv, cel puţin, din schema stereotipală a Tezaurului folcloric, una dintre tristele uzine de „teritorialism“ şi „protocronism“ de acum mai puţin de 25 de ani. Ce facem, în cazul acesta, cu cele două cuvinte de care Subcarpaţi fuge ca dracul de tămîie? Pentru autor, totul pare a fi mai simplu, din moment ce şi-a asigurat foarte bunele intenţii în faţa oricărui oficiu pentru Protecţia Creierului Consumatorului cu acea (inutilă) avertizare. Pentru ceilalţi, consumatorii de muzică, totul e niţel mai complicat, însă.
Acum patru ani, apariţia primului release Subcarpaţi – despre care am scris la acea vreme – respira decent aerul fakelore-ului muzical fabricat (de foarte multe ori şchiop) în România. Era perioada în care dubstep-ul se insinua în mainstream-ul cultural, iar trucul lui Bean, inventatorul Subcarpaţilor, de a-l cupla cu sample-uri din muzica tradiţională şi/sau cea lăutărească sau de a o updata pe aceasta, pînă la a o recosmetiza complet, funcţiona. Debutul Subcarpaţilor suna bine. Pînă şi acel supererou de pe coperta albumului, un soi de dac căţărat pe un înalt acoperiş bucureştean, pentru a supraveghea din umbră bunul mers al treburilor oraşului, avea haz şi arăta îndeajuns de pop ca să nu te temi de faptul că, la un moment dat, se va transforma în propriul nemesis. Între timp şi din păcate, lucrurile s-au mai schimbat. Proiectul lui Bean a devenit o entitate cu un succes remarcabil în rîndurile unui popor care-şi glisează gusturile între mainstream şi nişă. Şi care, şi graţie modelelor de discurs performativ à la Subcarpaţi, primeşte „teritorialism“ şi „protocronism“ pe pîine. E prea puţin „altceva“ pe acest proaspăt album numit Pielea de găină, chiar dacă Subcarpaţi încearcă şi zona activismului politic eco („Rege pe deal“) – fără însă ca textul şi construcţia piesei să o scoată din rînd – şi ironia, acel „Interludiu“ în care actorul Laurenţiu Bănescu îl impersonează pe „poetul străzii“, parcă are ceva ironie. Un minut şi 48 de secunde e, însă, prea puţin pentru un album care încearcă fără să reuşească.
Dacul ăla inofensiv s-a dat jos de pe acoperiş, şi-a pus o mască, a schimbat ciomagul cu fluierul şi a devenit preot. Din nefericire, bisericile nu au disclaimer-e.
*Albumul Pielea de găină poate fi descărcat integral de pe site-ul oficial al proiectului, subcarpati.com.
Paul Breazu este jurnalist.
