Romantic vs epic
● Alexandru Andrieş, Interioare, A&A Records, 2014.
● Adrian Enescu, Invisible Movies, A&A Records, 2014.
Atrag prin acest articol atenţia asupra unor materiale relansate în haine noi, creaţii a doi clasici care au făcut istorie în muzica românească.
Despre Alexandru Andrieş am mai scris cu ocazia precedentului disc şi îl prezentam atunci drept un Leonard Cohen al nostru. Un cititor m-a corectat indicînd că ar fi mai potrivită o comparaţie cu Bob Dylan şi, pentru mare parte a carierei lui Andrieş (ţinînd cont şi de miza satirei politice), avea dreptate. Pentru alte părţi ale carierei sale însă – cea de început, cînd artistul nu începuse încă să îşi bage nasul în cele sfinte, respectiv cea mai recentă, cînd artistul nu mai vede sensul să o facă – Andrieş rămîne totuşi un romantic notoriu. Albumul Interioare e o potrivită dovadă în sprijinul acestei consideraţii – majoritatea pieselor sînt ori despre iubită, ori despre ochii ei (vezi „Ochii tăi“, „Ochi de ciocolată“, „Ce albaştri sînt“ – titluri ce sugerează că e vorba de măcar trei iubite diferite). Albumul îl reprezintă deopotrivă pe Andrieş începătorul (se fac 30 de ani de la apariţia albumului în forma sa originală) şi pe Andrieş resemnatul (a fost recent reînregistrat cu o echipă de admiratori ai artistului, cunoscuţi profesionişti ai muzicii româneşti). Cei care au pus osul la revigorarea materialului sînt virtuozii Maria Ioana Mîntulescu (voce) şi Sorin Romanescu (chitară), Berti Barbera (percuţie, muzicuţă) şi Victor Panfilov (producţie). Aceştia îşi aduc contribuţia la o versiune bonus, în format DVD, pe care răstălmăcesc în versiuni noi cîteva dintre piesele vechi. Materialul video complementează o versiune remasterizată a albumului original, dar rămîne principalul punct de atracţie, căci actualizarea tehnologică e prea puţin relevantă – Andrieş nu s-a adresat niciodată audiofililor şi tehnicienilor, ci emotivilor, şi mă obişnuisem ca fîşîitul de casetă obosită să facă parte din stilul albumului.
Celălalt material îi aparţine lui Adrian Enescu, recuperat cultural pentru o nouă generaţie de public relativ ruptă de spaţiul în care a evoluat compozitorul pentru cea mai mare parte a carierei sale. În cronica pe care am scris-o pentru recent lansatul său proiect de jazz orchestral Bird in Space, am deplîns lipsa produsului de tip soundtrack din industria muzicală românească. Tocmai această lipsă se încearcă a fi compensată prin albumul Invisible Movies, o antologie de materiale compuse pentru film, acumulate din peste 30 de ani de carieră. Avem bucăţi adunate din 23 de filme pentru care Enescu a compus coloane sonore, filme din cele mai variate soiuri – Profetul, aurul şi ardelenii, Ringul, Hotel de lux sau, venind mai încoace, Chira Chiralina. Poate e cam puţin pentru cîtă istorie a făcut artistul, iar eterogenitatea materialului rupe adesea ritmul şi sentimentul, dar rezultatul condensat este pînă la urmă un best of, probabil cu şanse mai bune să îl reprezinte în faţa noilor generaţii decît un catalog retrospectiv de mai largă acoperire. Antologia izbuteşte să demonstreze diversitatea ideilor compozitorului şi a fazelor care i-au marcat evoluţia, de-a lungul unui proces de explorare care a început cu debutul muzicii electronice în România şi a înghiţit în timp idei din jazz, pop, muzica ambientală, ori de la superstaruri ale muzicii de film precum Vangelis şi Tangerine Dream. Evoluţia muzicii electronice e la rîndul ei reflectată în variatele texturi cu care se joacă Adrian Enescu chiar şi cînd structura generală e cea de şlagăr, atît de iubit la noi în vremurile de altădată (şi în vremuri recente, cu titlu de revival). Majoritatea titlurilor sînt totuşi fără voce, orchestraţii epice aliniate la regulile muzicii de film. Am rămas de pe urma audiţiei cu regretul că cinema-ul românesc modern face o virtute din absenţa muzicii, văzută ca un briz-briz hollywoodian, ceea ce va tăia avîntul tinerilor care ar risca să urmeze exemplul lui Adrian Enescu.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
